Membră a laboratorului de poezie româno-italian din Slatina.
Premiul al III-lea la festivalul international de poezie pentru tineret, Triuggio (Milano), Italia, 2006
Clipele mi-au plimbat
pământul prin ființă
când raza mi-a fost
răpită de umbră.
Noaptea s-a grăbit
să-mi intre în gânduri
rupându-mi candelabrul visării
și dărâmând statuia
ultimului
Să fii actor, a fost un vis de-al tău
Plimbându-ți rolul pe o scenă mare
Am locuit puțin în gândul tău
Apoi mă vizitai cu gânduri rare.
În vorbe pus-ai clipe de regret
Și-n lacrimi ți se îneca
Ochii tăi triști au uitat
să mai zâmbească.
Le-am dat un sărut
și-mi doresc ca adierea
vântului să nu-l înstrăineze.
Dacă vântul va avea o inimă
haină, am să-ți sărut ochii
de milioane de ori,
Palmele ne înfloreau
pe trupurile aprinse.
Atâtea gânduri nesigure
ne urmăreau.
Clipele șchiopătau,
așteptând alt răsărit.
Liniști absurde se rezemau
de geana umedă.
Surâs absolut,
abandonat
Hotarul dintre inimile noastre
s-a sfărmat când privirile
s-au unit, dând mâna
secundelor.
Ochii ne-au zâmbit fericiți
de-atâta răsfăț al privirilor
care nu se puteau despărți.
Copacul și-a
Singurătatea mă cuprinde
în palmele ei reci,
îmbrăcându-mă în
văluri de tristeți
nemărginite.
Dacă ar veni timpul
să-mi spună că
inima lui îmi aparține
și neliniștea l-a umilit,
făcându-l să
Sunt amestecată cu gândurile vechi.
Cuvintele mele își pierd
culoarea, rămânând fără ecou.
Iarba îmi zâmbește și mă răsfață
cu mângâieri suave pe gleznă.
Zilele aleargă cu pași repezi
către
Nu mai e alb,
nici albastru.
Au dispărut dintr-o lume
orbită de animale
cu blana de aur.
Oamenilor le-au crescut
mâinile și ochii,
chipurile li s-au deformat
în goana unui posibil
Zarea-mi zăcea sub priviri
și curgea întunericul
strecurându-se printre neobișnuitele
cetăți ale acestei dimineți.
Se umplea cerul de culoare
și cădea timpul peste
umerii mei.
Cu palmele
Simfonii ucise într-o
noapte de-un galben
aprins.
Roșu nu există la
celălalt capăt al
tunelului.
Mi-am aprins sufletul,
dar nu văd nimic.
Poate gândul adormit
îmi va putea spune
cândva
Luminile sunt aproape de noi,
dar zac în așteptări
sub așezământ de pietre.
Dacă am putea
să aprindem întunericul
cu torțele trupurilor,
am da singurătății
un nume neștiut.
Amurgul îți ascunde din lumină
Fior de temă-n ochii tăi se pierde
Nerăbdător îți sapă-n rădăcină
Frumoasa mea nemărginire verde.
Îngenunchează raza ruptă-n două
În clipa de-ntuneric a
Cuprind în brațe timpul
Să am în veci secunde
Când pasărea plăpândă
Plutește-n ultim zbor
O adiere mută
În glasul ei se-ascunde
Noian întreg de îngeri
Din ceruri se cobor.
Și se
ML