Poezie
Spre infinit
1 min lectură·
Mediu
Sunt amestecată cu gândurile vechi.
Cuvintele mele își pierd
culoarea, rămânând fără ecou.
Iarba îmi zâmbește și mă răsfață
cu mângâieri suave pe gleznă.
Zilele aleargă cu pași repezi
către nopți, unindu-și destinele.
Cerul îmi face semn cu ochiul stâng
și-mi trimite vântul să-mi țină companie.
Mă îmbrac în zâmbet și-l îmbrățișez.
Vântul se intimidează, ascunzându-se
după copacul nins de florile primăverii.
Pământul devine gelos și mă imploră
să-l iert.
Iau vântul de mână și pornesc
spre infinit fără să mă uit în urmă.
002558
0