Michel de Valois

vreau să număr toate stelele de pe cer și să le pun pe toate la mine în ghiozdan poate am să pun vreo două mai mici și în penar vreau să strâng tot Oceanul Planetar într-o căniță în care

alfa și omega Viață- să sfârșești fără de a fi început vreodată să fii ceea ce ești și să cunoști Fericirea începi fără a termina vreodată să mori încet inconstient câte puțin și să

trec cu un pas prin urechea acului de la Ceas și mă învârt în sens trigonometric către originea aritmetică a Sistemului Sacru construit pe Trinitatea a Trei trei axe coordonate sunt

pe la colț de stradă îl întâlnești te strigă și te-ntreabă de nu cumva ceva poftești vinde orice idealuri de mult pierdute izbânzi neizbândite dorinți neîmplinite gânduri necugetate dă

într-un loc neștiut de nimeni poate chiar inexistent se întâlnesc doi sori într-un loc neștiut de nimeni m-am ntâlnit pentru prima oară cu un suflet Sufletul mergea pe picioare de

un fulg imaculat s-a topit în neștire sub fularul -țesut din amintiri călduroase- care înfofolește sufletul când e Frig ...în decembrie vreau să fiu copac lângă cărare cu piciorul

Femeia amăgită de un șmecher sâsâit pe Bărbat l-a îndopat și pe gât i-a băgat Cunoașterea și de atunci -de la marea catastrofă- omenirea-i în Carantină și de atunci virusu\' ăsta

Mă afund în amintiri și simt că doar în aceasta mai trăiesc. Nimeni nu mă înțelege. Nici măcar eu nu mă mai înțeleg. Poate că nici măcar nu mă cunosc; poate că sinele meu s-a refulat de la sine.

înainte de a fi fost ceva chiar mai-nainte de a se fi născut Cel Nenăscut și Veșnic ...mai-nainte de acestea toate exista, deși nu a fost nicicând pentru că nu avea Unde și

suntem două colțuri ale unui cerc suspendat de Infinit deasupra unui Sfânt Necunoscut pictat pe o frescă ștearsă într-o Biserică dărâmată înainte de a fi construită vreodată și pe rămășițele