Arta de a nu trebui să dai explicații

Cu toții probabil că am auzit cel puțin o dată: „Întrebările sunt mai romantice decât complimentele.” Dar suntem cu adevărat capabili să răspundem la fiecare întrebare care ne este adresată? Suntem cu adevărat în stare să ne explicăm clar și concis oricui? Chiar dacă vorbim despre relații romantice sau conexiuni platonice, întrebările pot fi, în mod neprevăzut, fie o modalitate eficientă de a ne înțelege pe noi înșine și pe persoana cu care vorbim, fie o modalitate de a primi sau oferi răspunsuri într-un mod superficial. Simplu spus: întrebările ghidează mintea curioasă către înțelegere, doar dacă nu îndepărtează persoana care le pune de la răspunsul pe care dorește să îl primească. Oricum, cum spunea tata, curioșii mor repede... Sigur, întrebările relevante sunt una dintre modalitățile eficiente de a construi o relație. Deși, mai nou, pare că toți avem un doctorat în înțelegerea relațiilor din perspectivă cognitivă, dar în ceea ce privește modul în care le trăim și le experimentăm, nu avem nicio idee cum să le gestionăm. Citim o mulțime de cărți despre psihologia minții umane, despre relații. Ascultăm sfaturile unor necunoscuți de pe internet, ale unor „influenceri” care se dau drept guru (gurușii Sikh new age) și, totuși, avem în continuare senzația că nu știm nimic despre noi înșine și despre ceilalți. Nu pot decât să-l citez pe fondatorul psihologiei analitice și vizionarul explorării profunde a minții umane, Carl Jung: „Cunoaște toate teoriile, stăpânește toate tehnicile, dar când te apropii de o ființă umană, fii pur și simplu o altă ființă umană.” Destul de recent citisem un articol în The Guardian care aborda exact acest subiect, și un citat mi-a rămas în minte, aproximativ: „Este dificil să pui întrebări altora dacă nu-ți pui și ție.” Dar ce se întâmplă dacă întâlnim pe cineva care ne înțelege cu adevărat, fără a avea nevoie de prea multe explicații? Desigur, nu vorbim despre oamenii care „nu pun întrebări”, cei care nu manifestă nicio curiozitate sau interes cu privire la cine suntem. Vorbim despre persoana care ne înțelege imediat, fără ca noi să trebuiască să explicăm prea multe. De exemplu, s-ar putea ca cineva să te întrebe ceva, iar tu, evident, să îi răspunzi. Observi că dă din cap în semn de aprobare, că pare că te ascultă cu atenție și îți recunoaște experiența, că te validează; și totuși, îți vine mereu în minte un gând, ceva de genul: oare înțelege cu adevărat? Cu siguranță nu este un gând ieșit din comun. Mai cu seamă, superficialitatea deliberată de care dă dovadă societatea curentă nu ajută. În orice caz, nu am cum să nu mă gândesc dacă nu am fost condiționați să ajungem aici, atât de egocentrici și obsedați de tehnicile „fascinante” (ghilimelele de rigoare), prin care transpunem în practică propriile dorințe printr-un proces de materializare, „manifestation”, sau cum o mai numesc tinerii (și nu numai) seduși de erezia gnostică, bazată pe legea atracției. În esență, facă-se voia mea, nu? Și totuși încă există acea persoană la care mă refeream mai devreme. În prezența acelei persoane, mintea nu rătăcește. De ce? Pentru că sufletul simte recunoaștere, de obicei, imediată. Și pentru că mintea se simte înțeleasă. În vremurile în care trăim (scuzați-mi clișeul), și cu alienarea pe care o alimentăm și izolarea în care ne cufundăm, tânjim după cineva care nu doar pune întrebările uzuale, de genul: cum te simți?, iar apoi să sară la vreme. Ce meteorologic! Evident că nu. Tânjim după cineva care să vadă dincolo de răspunsurile mecanice pe care le dăm, cineva care nu doar să ne vadă existența, ci să o și simtă. Dorim o conexiune umană autentică, dar totuși evităm vulnerabilitatea. Vrem să ne simțim înțeleși, dar nu avem curajul să fim sinceri. Cu toate acestea, cu acea persoană, nu avem nevoie să ne ascundem imperfecțiunile sau rănile, deoarece nu simțim nevoia să le eliminăm. Este adevărat, în prezent, generația mea, și nu numai, nu caută doar pe cineva care să le umple golurile și lipsurile, ci pe cineva cu care să nu simtă nevoia să le "repare" și să le "îndoape", doar ca să se simtă mai împliniți. Parcă suntem într-o cursă continuă după sentimentul acela care nu trece neobservat, acel "aparțin". Și, acolo, legătura se întărește. A fi observat fără a performa. Etalonul de perfecțiune expiră instant. Dar da, într-adevăr, nu știm unde e linia de finish. A fi văzut nu este doar un privilegiu. Nu este doar o sursă de confort. Este o chestiune biologică. Deși, de obicei, îi considerăm pe introvertiți ca fiind „indiferenți”, atunci când cineva își dă seama că este neînțeles sau ignorat, sistemul său nervos trece în modul de protecție. De aceea, unii pot părea respingători și „închiși în sine”, când, de fapt, reacționează la stresul generat de nevoia de a fi remarcați. Da. A fi văzuți. Apoi, apare cineva care dărâmă al patrulea perete și trage această "perdea" a narativului. Și simțim o libertate incredibilă atunci când se întâmplă. Pentru că nu trebuie să ne ascundem. Și oricum, unde am face-o? Pentru că nu trebuie să răspundem la niște întrebări mediocre doar pentru a umple tăcerea. Îmi place cum a formulat-o Uma Thurman în Pulp Fiction: „Nu-i așa că e enervant? Acele momente de tăcere incomode. De ce simțim nevoia să trăncănim despre prostii doar ca să ne simțim în largul nostru? Atunci îți dai seama că ai găsit pe cineva special. Când poți pur și simplu să taci naibii din gură pentru un minut și să împărtășești tăcerea în liniște.” Ce bună e libertatea într-o relație!(și nu, nu mă refer la poligamie). De ce? Pentru că nu trebuie să te ascunzi în spatele unui alter ego care pare să fie plăcut tuturor. Poți fi tu însuți. Și știu că ne-am săturat cu toții să auzim „fii tu!”, dar e mai puțin filosofic decât pare. Nu trebuie să explici de ce preferi Carbonara în locul pastelor Bolognese. Nu este nevoie să explici de ce nu ai avut nicio relație timp de patru ani. Nu este nevoie să explici de ce ești speriat sau speriată. Nu este nevoie să explici de ce te simți nesigură sau nesigur. Sau de ce îi preferi pe Iron Maiden, nu pe Osbourne (luați asta așa cum doriți, cu un praf de sare... sau cu o lămâie și un shot de tequila). Deși aceste lucruri pot părea simple și banale pentru lumea exterioară, ele definesc cine ești cu adevărat. Da, și pastele înseamnă ceva. Această persoană despre care tot vorbim nu are nevoie de o analiză detaliată de 5 ore pentru a înțelege de ce ești așa cum ești, de ce ești tu. Nu ești la cabinetul psihologic și, slavă Domnului, se vede! Desigur, respectiva/respectivul va pune întrebări. Dar nu va întreba pentru că se află într-o stare de confuzie sau pentru că nu ar înțelege. Va întreba pentru că îi pasă. În esență, oamenii simt nevoia să explice de ce sunt așa cum sunt. Dar dacă nu ar fi fost nevoiți să facă asta? Într-un sens existențial, așa cum spunea odată Camus: „M-au văzut, dar nu pe mine însumi. Au văzut doar ceea ce se așteptau să vadă, ceea ce voiau să vadă.” Dar întrebarea este: suntem pregătiți cu adevărat să fim văzuți? Cred că esența iubirii este exact aceasta: trebuie să ne simțim pregătiți să fim exact cine suntem alături de persoana cu care vrem să fim. Altfel, de ce să mai coexistăm? Nu are rost să fim într-o relație dacă nu putem exista așa cum suntem. Nu așa cum vor alții să fim. Și simt că uităm mereu acest lucru, acesta fiind motivul principal pentru care rata divorțurilor crește vertiginos, pentru care oamenii aflați într-o relație nu reușesc să o facă să funcționeze, să dureze. Este atât de simplu: iluzia iubirii și a înțelegerii nu poate fi menținută prea mult timp. Și dacă ți-e frică să fii văzut așa cum ești, ți-e frică de iubire. Ne îndrăgostim de imaginea pe care ne-am creat-o în minte, de idealizarea persoanei care stă în fața noastră. Dar ajungem să uităm că acea persoană nu a avut niciodată nevoie de acea idealizare. Poate că am simțit că ar fi trebuit să fie altfel, pentru că nu a fost destinată nouă. Iubirea nu are o explicație; sigur, există o explicație științifică în spatele ei. Dar nu ar trebui să aibă nevoie de o explicație. Un „motiv” acceptabil ar trebui să fie pur și simplu: am simțit-o. Să o simți în fiecare fibră. Și uneori nu putem face diferența imediat între a plăcea pe cineva și a iubi pe cineva. A-ți plăcea de cineva se estompează ușor. Și te poți speria chiar neobișnuit de repede când persoana respectivă îți arată ceva din ea, ceva la care nu te așteptai. Dar, în dragoste, lucrurile stau cu totul altfel. Te-ai întrebat vreodată de ce încă iubești pe cineva, în ciuda defectelor și problemelor sale evidente? Încercăm să găsim motive pentru sentimentele noastre. Încercăm să le clasificăm. E chinuitor. E tare enervant! Dar nu putem alege niciodată intensitatea acestui sentiment. Nu identificăm niciodată momentul exact în care ne-am „îndrăgostit”. Nu ai niciodată timp să te gândești la toate lucrurile care îți plac sau nu îți plac la acea persoană. Pur și simplu se întâmplă. Iubești pe cineva pentru ceea ce este, nu pentru ce ar putea fi sau pentru ce ți-ai dori să fie. De fapt, asta se anulează de la sine. Nu vrei ca acea persoană să fie altfel decât este deja. Nici măcar nu te-ai putea gândi la asta. Când iubim, principiile noastre parcă ne scapă de sub control. Simțurile noastre, judecata noastră, procesele noastre de gândire... toate se schimbă. Nu în ciuda defectelor, ci tocmai datorită lor. Și s-ar putea să simțim nevoia să încercăm să explicăm de ce. Dar nu e nevoie. Pentru că iubirea ar trebui să fie pur și simplu suficientă. Iar dacă există întrebări, să vină mai târziu. Pentru că ar trebui să iubești. Fără a fi nevoit să explici de ce o faci.