prada

Acum m-am liniștit. Acum scanez axolotul. Și sunetele au redevenit molatice, nu mai trosnesc în gura nestăpânită a urechii. Lumina e mai groasă, e aproape palpabilă. Dacă nu aș avea o durere vagă de dinți aș spune că aceeași lumină s-a umplut de ochi ca de bube. Ce pelerină lipicioasă e somnul. Azi, de exemplu, visam că mă urmărea un urs. Ursul se cuibărise în camera mea și eu știam că trebuie să plec. Altfel m-ar fi sfâșiat de bună seamă. Nu era un urs prietenos .nici măcar nu vorbea. Mi-am înhățat telefonul și laptopul. Geanta. Pe maică-mea. Și încercam să mă încalț cât mai rapid, dar am constatat că mi se rupsese o gheată. Atunci m-am trezit. Chiar m-am trezit, nu e vorba de porcăriile alea tautologice-visul visului visând visul. Nici măcar. Și deodată am intrat în panică. Maică-mea lipsea de o bună bucată de vreme. Sigur o devorase ursul. Și aveam 5 ani și mă cățăram pe calorifer fiindcă ea nu mai apărea. Știam sigur că murise. Ceva îngrozitor se întâmplase. Mă uitam printre bucățile alea împuțite de plastic. Ale naibii jaluzele, cât mă pot încurca. Și orice siluetă e un strigăt de moarte. Orice haină vișinie e a altcuiva. Și mugetul acela crescând peste tot. Mare și lipicios. Parcă aud bătăi în ușă. Da, în ușa de alături. La vecini. Și calmul alb de după fiecare criză. Parcă mi-aș scobi văgăuni în propiile oase. ca să mă pot ascunde. Apoi am auzit-o. era în bucătărie. Nu știa nimic. Nici eu nu înțelegeam. Am 23 de ani și nici o cicatrice pe oase. Sunt o sticlă de carne pe un buștean. Ochiți. Acum tot mai vioi îmi închei pirueta. Cos o șosetă cu o ață între dinți. Sunt gata.