Fericirea...aberatie?

***** În stabilirea posibilății, imposibilității sau a absurdității atingerii idealului fericirii au purces filosofi, clerici și chiar oameni simpli încă de la “începuturi”. ***** Afirmația că aceste “începuturi” coincid cu începuturile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma că, discutând despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de vedere filosofic. ***** Este un termen care, chiar și in viziune filosofica, implică accepțiuni multiple și totalmente diferite. Nu se poate da o definiție exacta, pentru ca filosofia însăși este o știința relativa. ***** Ceea ce însă este comun tuturor filosofilor privind fericirea este că aceasta reprezintă un ideal urmărit, fără absolut nici o exceptie, de fiecare persoană in parte, fie începând cu cel mai înverșunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la cel mai învățat dintre filosofi. Dar, este oare un ideal posibil sau însăși definiția de ideal ne oprește în a vedea fericirea ca pe o certitudine? ***** Asta numai dacă idealul este identificat cu absolutul, intangibil și el. Oare a tinde spre absolut, înseamnă a tinde spre fericire, și indiferent de originea absolutului atingerea lui se va identifica iminent cu această stare de beatitudine perfectă? Ideal, absolut, perfecțiune sunt termeni ce s-au cerut folosiți în formularea întrebarilor și încercărilor de a defini fericirea. Fiecare dintre ei se identifică rând pe rând cu o imposibilitate. Ori asta nu face oare din fericirea însăși doar o himeră pentru naivi? Își mai au măcar rostul încercările de a defini căi întortocheate și impregnate de absurditate pentru atingerea ei? ***** Răspunsul se cere a fi afirmativ nu în speranța unei atingeri întârziate a acestui ideal, ci pentru menținerea puterii noastre de a continua să trăim în deplinătatea facultăților noastre mintale. ***** Închipuiți-vă o lume în care toți sunt conștienți că fericirea este imposibil de atins, conștienți de faptul că este posibilă doar atingerea unui surogat al fericirii, o lume care nu poate trăi fără certitudini și fără speranțe, care nu suportă și nu acceptă surogatul. Este adevărat că aveți în imagine o lume de nebuni adânciți în depresie, o lume care nu știe nici măcar să zâmbească? ***** Din acest motiv avem nevoie de filosofi ai fericirii, avem voie să ne mințim că suntem fericiți, interzicându-ne a vedea adevărul sau, chiar incapabili de a mai vedea adevărul datorită unui probabil pact cu el însuși al unui Mare Anonim, în accepțiunea blagiana, de a ne ascunde măreția fericirii supreme și micimea presupusei noastre fericiri, astfel încât, în timp, am ajuns să râdem de dragul unui zâmbet considerându-l exponent înzecit al unei evidente fericiri. ***** Nici măcar din punct de vedere legislativ nu ni se oferă certitudinea posibilității de a atinge fericiea, ni se asigură doar dreptul de a ne căuta fericirea; cruntă ironie. Ni se oferă ca speranța năframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodată. Dar ne vom simți fericiți. Sau facând pe ceilalti fericiți, chiar dacă le oferim o fericire falsă, vina orbirii este înghițită de uitare? Nu, nu este uitată pentru că nici măcar nu mai are ce să fie uitat; timpul a rezolvat această problemă mutând-o în inconștient. ***** Oricare ar fi punctul de plecare fericirea rămâne totuși un ideal intangibil. Conștienți sau nu de intangibilitatea sa vom continua să tindem către el și făcând abstracție de imposibilitate, în analogie cu A.Camus, trebuie să ne închipuim pe noi înșine fericiți. E prima oara cand incerc sa scriu un \"editorial\"...nu stiu daca ceea ce am scris se incadreaza...vas ruga sa-mi spuneti parerea