Marschall / Negru Simona

sfârșitul infinitului e deja programat, împachetat, așezat într-un colț, până ne căutăm, ne-mperechem și divorțăm... sfârșitul infinitului e deja la jumătate expirat, epuizat,

oboseala curge in mine ca marea... valuri se izbesc și se rostogolesc de scheletul sufletului îmbătrânit de neliniștea infinitului... oboseala curge în mine ca marea se lasă uitarea

pe scaun zac aruncate de-aseară, o umbră de ciorap și un sutien.... tu dormi răsfirat printre perini și alte obiecte de îmbrăcat... eu îmi fumez amintirea nopții trecute și mă-ntreb de ce mă

peste întinsul îngreunat de vise al stepei sufletului meu, se plimbă, pribeag de dor, iapa tăcerii, încetișor pășește și ciugulește urmele pașilor tăi... lăsați de cu seară în fața mea, pe

de câteva zile mă simt fără vlagă... mai bine zis, de alaltăieri a apărut ceva ce se cheamă lehamite de orice mă târâi prin viață, fiindcă n-am curajul să mor... pe dinăuntru mă simt

nimic nu e veșnic, frânturi din noi stau la adăpătoarea timpului, așteaptă să se definească acum... nimic nu va fi veșnic și nici de durată... putem să renunțăm deja la viață... oricât mă

mă opresc pe marginea gândului ce mă duce la tine și SIMT cum mă încolăcești cu dorința ta.... așezată în poala sufletului tău văd cum îmi întinzi iubirea cu multă duioșie ne

sărutul abisului îl simt și acum și buzele-mi sunt crăpate de arșița dorurilor uitate... de-atâta vreme mă zvârcolesc buimacă și-mi caut identitatea..... defapt mi-am uitat-o într-un colț de

iubesc amprenta mea în tine îmi place să-mi privesc nasul pe chipul tău și să văd ce zglobiu pășesc picioarele mele atunci când fugi... mâinile tale stau rezemate de umerii mei și nu mai știu

de ce nu știm când murim... ar fi plicticos să ne murdărim cu gânduri obscene legate de ea, moartea cea haină... ce stă la colț de stradă și nu te-ntreabă, te ia numai cu ea, povestea

mă doare mâna, aia bolnavă, fără vână, aia schiloadă și bătrână... mă apucă, așa, de o dată și nu mai pot să fac nimic, zac în propria mea mocirlă.... aștept să vină primăvara și cred,

întodeauna mi-a plăcut să cred în frumusețea interioară, în ceea ce noi avem și vrem să dăm... dar asta e un vis ce moare... fiecare are dorințe și plăceri vise și căutări... dar nu avem

albastrul de cobalt îmi taie ochii și urechile mă dor de galben primar roșul de cadmiu mi-a rupt inima și negrul ca noaptea mi-a supt sufletul albul de zinc m-a înecat si verdele de

insistent, mâța se cere afară unde stă la pândă întunericul, unde boarea iernii se topește în lumina stinsă a lunii... de curând a fost un mugur printre crengile pomilor, a zis că vine

îmi țin ochii abia deschiși mușchii tremură de oboseală... te aud cu o secundă mai încet decât te miști și decât te pot vedea... privirea ta mă arde... mă doare mișcarea pleoapelor tale atât