Poezie
Mărturisiri ca și cum ar trebui să cobor
din volumul "adevarul, pe înțelesul femeilor ", Editura Vremea, București, 2011
3 min lectură·
Mediu
Visez o Românie acoperită, cu totul, de zăpadă –
cât alb, atâta pace...
nu știu cui să mă supun mai întâi,
Dumnezeu vrea milă, românii vor jertfă.
acest popor își folosește chiar și eroii pentru a-și justifica
lașitățile proprii.
sfânt poporul meu e dus în soarta mă-sii!
nu doresc să îi las nici măcar un mormânt,
dar continuu am scris viermilor flămânzi,
luptători orizontali pentru folosirea cu regularitate
a closetelor
primite moștenire.
printr-o neputință vă scuzați mereu o altă neputință...
văd pete de sânge la apus cum acoperă alt sânge
peste care lumina a răsărit demult.
nu mai am nici suflet,
un gol răsunător s-a atașat acum de unii oameni,
dar inima de azi încă mai mușcă de umeri iubirile trecute.
abia am timp pentru voi, supraviețuitori nefaști ai unei morți generale.
în atâta plictis și gesturi fără sens,
încă vă mai pot vedea reali și nici nu știți cât de multă putere îmi trebuie
pentru un fapt atât de mărunt.
pe la 20 de ani,
când am și constatat că sunt maimuța
care studia Teologia,
am acceptat cu greu
că-n viață sunt lucruri mai importante decât a grohăi
deasupra unei femei frumoase,
încercând să-i scormonești în suflet...
pentru mine, dovezile certe ale evoluției
erau doar picioarele atât de lungi, care măsurau Copoul.
într-un an și jumătate, cât e de ajuns pentru a uita un om,
eu Îl uitasem pe Însuși Hristos, găsit nu cu mult înainte
în niște tranșee și în niște ochi
care se pierdeau încet, privindu-mă
din ce în ce mai departe...
am învățat atunci să trăiesc nefericirile altora
și acum nu mai sunt nevoit
să aflu nenorocirile mele reale.
mulțimi de sclavi moderni aleargă
să-și înnoiască permisul
de liberă trecere între stăpâni.
unii altora își mărturisesc visele despre fericire
și sunt încurajați să vorbească pentru ca tăcerea
să nu acumuleze demnitate.
m-ar obosi modestia prin efectele ei imprevizibile,
perverse.
atât de frig e aici,
unde mă rotesc deasupra istoriilor voastre!
în loc de aripi, privirile pe care mi le dăruiți
îmi susțin înălțimea.
nu mai sunt demult măgulit,
am început să obosesc de oboseala voastră.
aș vrea să cobor, să cad către voi
și nu văd în această mulțime izbită de ziduri,
precum o otravă transportată febril în blestemate pocale,
nici măcar o pereche de umeri care să stea drept,
știu însă că există, ascunși în ei înșiși,
ascunși în aceeași mulțime, de însăși mulțime ascunși.
trebuie să mai caut...
obosit, mereu mai obosit,
întruna tot caut un umăr pe care să mor.
nu e tristețe mai mare decât aceea să zbori peste tot,
știind de timpuriu că ești parte infimă
din populația de păsări
care se îngroapă continuu pe sine.
014.300
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Marius Marian Șolea
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 445
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 66
- Actualizat
Cum sa citezi
Marius Marian Șolea. “Mărturisiri ca și cum ar trebui să cobor.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marius-marian-solea/poezie/14045592/marturisiri-ca-si-cum-ar-trebui-sa-coborComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Sclavii moderni aleargă să-și reactualizeze permisul de trecere de la o lume degenerând în negativ la o lume în care zborul peste tot este un privilegiu al unei părți infime de extratereștri travestiți în oameni.
Convingător ! Poezia ta a supus sălbăticia cuvintelor, tu stăpân, ele sclave.