Marius Iulian Zinca

Sprijin spitalul așteptând să vină seara să pot să-mi odihnesc leșul pentru mâine când de la capăt o iau să merg pe la uși, doctori să-mi deschidă plămânul să-mi scoată

de ghiocei din barbă, într-o stare de nervozitate necontrolată de mine, a dispărut sub aparatul de unică folosință aplicat în toate direcțiile feței ce nu mă lăsa să văd desenul

Își lăsase capul în mâini. O fărâmă din vechea teamă s-a trezit din nou. A intrat ca o umbră, pătrunsese în această imagine și o spulbera. Parcă i se scursese tot

Cu gândurile înfundate-n minte, mi-am scos ceapa din inimă, pe tocătorul cuvintelor am așezat-o mărunt să o toc cu vârful din ochii cuțitului să-mi curgă și-un val de

nu l-am văzut niciodată de la început pe pagină. Doar de la jumătate îmi începe viața și azi, trezit de spasmele ochilor într-o singură culoare, mi-am programat lentile

înghețat cocoțat pe streașina unui șanț mai adânc când m-am tăiat la un deget și roșu curgea și așteptam cu ochii lung pe stradă să nu mă transform într-o stalactită (și

Noaptea îmi plimbam trupul pe țărmul apei și priveam cerul. Sufletul îmi era deja la steaua ce-mi lumina drumul. Mintea născocea poteci să mi-l ajungă. Gândeam că la

ploua de aseară cu mintea ce îmi transpira gândurile împreunate de un lătrat de câine (n-aveam cocoș la bloc) în zori reconstituiam istoria cu tine și erai în viețile

mi-am luat-o cu mine să răsune ecoul din pașii ei în pauzele de respirație dintre cuvintele ce strigă prin vene să mă doară dorul (cu)prins în flagrantul invaziei din noaptea

e porția mea de somn din timpul zilei. Mi-o servesc dimineața, la prânz și seara neuitând de cea dintre mese. Cu ea, visez cu ochii deschiși, noaptea în care alerg spre tine să facem

e goală iarna, doar noi ne îmbrăcăm sufletul (în haine) când iubirea o vedem în toate anotimpurile cum înflorește și frunzele și florile cresc și ne-mbată și

mi-am lăsat ochii la poarta sufletului să se odihnească. Acum, doar pleoapele țin loc ochilor să cred că văd în întuneric. Plecat în gânduri, nu mi-am mai găsit nici ochii, nici

Rămas fără cuvinte, își golea mintea de amintiri. Încerca iluzia că ziua s-a sfârșit

Îmi conduceam sufletul cu privirea pe norul lung, subțire. Gândeam că la capătul lui, e fericirea și o să am norocul să mă îndrăgostesc, să apuc să o ating, să o

pot să-ți spun toate câte vrei să le auzi. N-am învățat cuvintele ce-mi dezbracă sufletul. Doar tu (trebuie) să știi când alergi prin dezordinea mea, că e lăsată să

Îl inundau cuvintele- alergau într-o cursă disperată distanțele se șterg pe măsură ce se confundau cu infinitul.

mi-am pus în ziua când lacul s-a dezghețat atât cât îmi trebuia să spăl zăpada ce s-a murdărit pe mine cu gândul că nu pot schia pe pârtia așternută fals între noi din

aprig cu mine dezertarea trupului când obosit de alergatul gândului prin văzduhul de dincolo de tine, s-a așezat dormind la trunchiul de vișin din mine. În completul