Marius Constantin

bunicul a murit cu zâmbetul pe buze și nimeni n-a știut ce era de făcut am sunat la pompe funebre dar nu înțelegeau că problema noastră era un mort care zâmbea ne-au întrebat dacă era mort și

plimbările noastre prin fața Cazinoului aveau ceva din poveștile lui Borges când îmi descriai o lume pe care nu o trăisem dar o reconstruiam în creierul meu te vedeam cum jucai la

când am împlinit 30 de ani am fost cu 30 de femei într-o cameră de hotel pe plaja Barcelonei și am povestit cu fiecare femeie despre fiecare an din viața mea și apoi am călătorit

Deschizi ochii cu teama de o nouă zi, în acest pat de metal, care uneori scârțâie la fiecare mișcare și doar scârțâitul e o dovadă că ești viu într-o cameră cu pereții albi, totul e alb în jurul tău,

nu sunt multe de spus când femeile își strâng lucrurile și pleacă din viața ta poate toate așteaptă să le spui Nu pleca dar nu găsești aceste cuvinte care par ucise de o tăcere ce plutește în

într-o zi vei crește mare, Marius când vei aștepta metroul și te vei gândi că asta nu e viața ta și femeia care râde cu poftă de viață în fața unui telefon nu va fi iubirea ta și roțile de oțel

I) tata proteja femeile de el însuși de fiecare dată când le părăsea le lăsa doar amintiri de căcat la final ca să le ajute să nu se mai gândească la el și să-l urască cu toată puterea lor îl

bunicul spunea că nu trebuie să îmi fie teamă de moarte ci doar teamă că nu mă voi bucura prea mult de această viață și după ce a terminat de spus totul a murit cu zâmbetul pe buze încât ne-am