Râzi ca un nebun

Deschizi ochii cu teama de o nouă zi, în acest pat de metal, care uneori scârțâie la fiecare mișcare și doar scârțâitul e o dovadă că ești viu într-o cameră cu pereții albi, totul e alb în jurul tău, ca și cum ai ajuns în Rai și Dumnezeu nu vrea să te salveze. Pe un peret este un tablou cu un peisaj maritim, psihologul tău spune că această imagine ajută oamenii să se relaxeze înainte de somn și trebuie să privești fix soarele, și să-ți amintești sunetul mării, briza mării, glasul răgușit al pescărușilor pregătiți să fure un sandviș sau o pălărie, dar amintirile sunt periculoase pentru tine, sunt despre o lume care nu mai există. Nu mai există nimic, ți-ai spus de atâtea ori pentru a încerca să accepți prezentul. Eviți mereu acest tablou și ai vrea să ștergi toate amintirile, poate într-o zi vor inventa o pastilă sau un robot care te va ajuta să cunoști doar prezentul. Ești singur în cameră. Te ridici din pat și privești pe fereastră. În spatele Centrului de tratament al depresiei este o grădină destul de mare, înconjurată de brazi și decorată cu flori, unde Gianni aleargă în fiecare dimineață și la final spune că se pregătește pentru maraton, chiar dacă n-a participat niciodată. Nimeni nu-l întrerupe din antrenamentul zilnic. Îți imaginezi că soarele devine un cearșaf invizibil peste această lume și toți ne simțim protejați chiar dacă e doar o iluzie această protecție, însă o cauți cu disperare în orice semn al naturii. O asistentă te ajută să iei pastilele, fiecare are o culoare diferită, fiecare stimulează creierul tău să revină la ritmul societății, chiar dacă societatea aceasta te-a trimis aici. Asistenta deschide fereastra și simți aerul cald din iunie, când pe cer nu se vede niciun nor. - Și ești pregătit pentru întâlnirea de azi? te întreabă asistenta, în timp ce încearcă să răspundă la un mesaj pe telefon. - Cine știe, răspunzi chiar dacă nu ai vrea să răspunzi, însă tăcerea nu e bună în acest loc, poți fi imediat analizat pentru această tăcere. În urmă cu câteva zile aveai emoții când te gândeai la această întâlnire. Pe urmă ai construit multe scenarii, dar ți-ai dat seama că întâlnirea exista în memoria ta și în realitate erai încă singur în acest centru. Ai pus în balanță: avantaje și dezavantaje. Nu ai ajuns la nicio concluzie. Ți se părea totul irelevant. Nu va veni nimeni să lupte în locul tău, să sufere în locul tău sau să îți spună că nu e nimic greșit cu tine. Ai distrus toate scenariile, ai avortat toate gândurile din creierul tău și te-ai eliberat. La micul dejun te întâlnești cu Bogdan, un bărbat mai tânăr decât tine, care nici nu a avut timp să cunoască marile dezamăgiri ale vieții și deja e în acest centru, luptând cu viața și moartea. Bogdan a traversat un trecut mai dificil decât al tău, a vrut să se sinucidă și acum reușește să zâmbească din nou, dar te întrebi mereu când îl vezi: E zâmbetul lui sau doar o mască pentru a-i convinge pe medici că nu trebuie închis aici? Și cât va rezista acest zâmbet până la o altă tentativă, probabil tentativa decisivă? Nu l-ai întrebat niciodată de ce a încercat să se sinucidă. Poate Bogdan te consideră indiferent, miserupist, dar știi prea bine că dezgroparea trecutului e dureroasă și tu nu poți controla reacțiile colegului tău. Bogdan salută pe toată lumea și apoi se așază la masă. Are mereu un ritual: bea mai întâi o cafea și apoi mănâncă. Nu poate începe ziua fără o cafea. - Cântăreața nu s-a trezit? întreabă Bogdan. - Cred că nu, altfel cânta ceva pentru noi, răspunzi. - Aici nu poți să mori dacă e cântăreața, spune râzând cu poftă. Și râdeți amândoi, și râsul vostru e ca un dans pe marginea prăpastiei, și alții ar spune: de ce râd nebunii ăștia. Dar voi i-ați contrazice: râdem ca doi nebuni. Și voi ați râde din nou mai tare, ați lovi masa cu palma, v-ați ridica în picioare și ați lăsa lacrimile să curgă pe obraji. Dar vă opriți brusc, pentru că nici prea mult râs nu e bun și riscați din nou să fiți analizați. - Ești pregătit pentru întâlnire? - Dar de ce toată lumea mă întreabă asta? - E prima ta întâlnire de când ești aici. Nu ai emoții? - Nu, nu simt nimic. Sunt calm. Accept totul așa cum este. - Eu am tremurat toată noaptea înainte să vină mama și tata. Tremuram ca un câine iarna, știi când scoți câinele din apartament și îl lași în zăpadă, și câinele ăla prost nu știe cum să se adapteze. - Și te-a ajutat acea întâlnire? - Da, a fost prima dată când le-am spus părinților mei cum mă simțeam și m-au acceptat, nu au vrut să schimbe nimic. Mi-au spus că mă vor ajuta să mă schimb, dacă voi dori o schimbare în viața mea. - Ești trans sau ce schimbare? - Nu. Să schimb viața mea: studii, carieră, oraș. - Și ai reușit. Ai ajuns aici. Mănânci cu atenție un croasant, în timp ce Bogdan schițează un alt zâmbet, dar vezi pacea din ochii lui, e ca un soldat care a făcut pace într-un război și acum doar se odihnește. Trebuie să fie ceva speranță în aceste întâlniri. - Dar să-ți spună Nicu cum a fost întâlnirea lui. Nicule, vino aici! Și când te întorci pentru a-l căuta pe Nicu cu privirea, el e deja lângă tine, pregătit mereu să spună povestea. Mai întâi umezește buzele, apoi ochii lui se învârt cu energie în globul ocular. Bogdan îi face semn să se așeze lângă voi. Nicu îți spune mereu că îi place cămașa ta, toate cămășile tale, indiferent de culoare și crezi că poate e homosexual chiar dacă nu vrea să recunoască, poate e doar o perioadă dificilă. Ai o cămașă albă cu dungi albastre, nu ți se pare nimic special, dar îi mulțumești pentru acest compliment. - Trebuie să faci tactica Nicu, spune în timp ce te ia de gât, ca și cum sunteți doi soldați pe front, împotriva unui inamic comun. - Tactica Nicu? - O întrebi dacă vrea să ți-o sugă, răspunde cu un râs malefic, apoi își șterge buzele cu palma. Bogdan ți-a spus de mai multe ori că Nicu e un expert cu femeile, știe să seducă orice femeie, probabil îl ajută acest trup plin de mușchi, dar e aici pentru a lupta cu obsesia lui pentru sex. - Glumeam, continuă Nicu. Nu există nicio tactică. Ești singur la întâlnire și trebuie să fii sincer. Ce poate să se întâmple rău? Ești deja aici cu noi. Eu cu fosta mea soție am fost sincer și am întrebat-o dacă vrea să o sugă. Și când m-a refuzat, când mi-a răspuns cu scârbă, cu dezgust, când m-am simțit refuzat am înțeles că era totul terminat, mort, nu mai exista nimic. - Dar eu nu am speranțe. - Trebuie să ai speranță! - Speranța e periculoasă, te amăgește. Eu vreau să trăiesc liniștit așa cum sunt. - Dar un futai nu strică niciodată, intervine Bogdan. - Sunteți doi cretini! Te ridici de la masă pentru că subiectul te înfurie puțin. Nu mai există atracție sexuală între tine și ea și nu știi dacă e din cauza pastilelor sau doar o consecință a unei relații încheiate. Tu ai iubit-o așa cum un nou-născut iubește o mamă, nu are nevoie de altcineva, nu cunoaște pe nimeni în această lume, nu-l calmează nimeni. La ora 9:55 ești în biroul Irenei, psihologul care te ajută să ții această viață sub control și să respiri pe marginea prăpastiei. Plutește mereu un parfum lejer în birou și te relaxezi pentru câteva clipe, când Irene te întreabă dacă ai citit cartea pe care ți-a lăsat-o. Nici măcar nu ai atins-o și ești sincer. Irene zâmbește. Te simți ca un elev care nu și-a făcut teama. - Mai bine un film amuzant, spune Irene. - Viața mea e deja o comedie, insiști. Simona intră în birou la ora 10:12. Nu te surprinde acest lucru, mereu a întârziat și nu ai uitat toate obiceiurile ei. Simona îți transmite un aer nostalgic, ca un oraș pe care l-ai vizitat și rămâne în gândurile tale. Te ridici și întinzi mâna pentru a o saluta, dar ea te îmbrățișează și simți corpul ei cald, vezi gâtul puțin transpirat și auzi inima ei cum bate între voi și nici nu știi dacă bate în pieptul ei sau în pieptul tău, și nici nu știi dacă inima ta mai are curaj să bată. - Vreți un pahar de apă? spune Irene pentru a vă separa. Și pare totul un vis frumos, aceasta e speranța despre care vorbea Nicu, te gândești. Te așezi pe fotoliu. Simona pe un alt fotoliu. Irene pe canapea singură. Irene e un strateg, îți spui un gând. Dacă stăteai pe canapea cu Simona ai fi crezut în acea apropiere, în acel material care vă unea, ai fi avut o zonă doar pentru tine și Simona. Dar nu mai există nimic. Sunteți separați. Două lumi diferite. - Cum te simți? întreabă Simona. - Liniștit. Tu? și apoi pui mâinile pe genunchi. - Încurcată, avem toți o perioadă dificilă, răspunde în timp ce pune poșeta pe un scaun. Chiar dacă cunoști cuvântul „încurcată”, nu știi ce sens poate avea în acest context, însă preferi tăcerea. Irene vorbește despre progresele pe care le faci în fiecare zi și cum ai reușit să calmezi stările de plâns sau nervozitate pe care le aveai în ultimele luni. - Dar acum e momentul să rezolvați problemele între voi. - Eu nu am nicio problemă cu ea, spui primul. - Tu nu mă suportai lângă tine. De când ai fost refuzat de edituri și nu ai publicat cartea te-ai închis ca o broască țestoasă. M-ai alungat din viața ta. - Pentru că viața mea era un dezastru și voiam să te protejez. - Dar nu am nevoie de protecție, pot să decid singură dacă vreau să fiu în viața ta. Și eram acolo pentru tine. - Atunci poate eu nu voiam să fiu în viața ta, o spui cu nonșalanță. - Ah! Răspunde Simona. - De ce nu voiai să fii în viața ei? întreabă Irene. - Pentru că simțeam prea multă presiune. Spunea mereu că prietenii ei au cumpărat o casă, o mașină, că se duc în vacanță la Ibiza și noi nu puteam concura cu alții. Mă simțeam un ratat cu toate aceste planuri inutile, cu această viața fericită pe Instagram. Eu eram profesor pentru migranți și scriam poezii. Acum sunt aici, sunt un bărbat la treizeci și doi de ani întreținut de părinți. Părinții mei plătesc această clinică. Nu am alte realizări în viață. - Dar iubitule, spune Simona și apoi se oprește. Anumite lucruri nu pot dispărea oricât ai spune că nu e nimic. - Îmi pare rău, continuă Simona, nu voiam să te simți un ratat, voiam să fii mai ambițios pentru că tu poți realiza tot ceea ce vrei să faci. Și o carte publicată nu e toată fericirea în viață. Cartea aia era mai importantă decât mine, aveai o obsesie și mă simțeam neglijată. Bei un pahar cu apă. Îl termini imediat. Te gândești doar la acel „iubitule”, nu mai auzi alte cuvinte în timp ce Irene și Simona vorbesc în această cameră. - Pentru că voiam să demonstrez tuturor că nu sunt un ratat. Eșecul nu mai e o greutate pe umerii tăi. Nu vrei să înlocuiești un vis ucis cu un alt vis. Preferi acest gol interior. Nu știi exact ce vei face, poate mai mult sport sau poate vei lucra la ferma părinților tăi, înconjurat de munți și animale. - Paul mă auzi? întreabă Simona apropiindu-se puțin de tine. Acum nu mai poți fugi. - De ce? E doar o ședință și cu siguranță voi învinge depresia. - Trebuie să câștigi lupta asta pentru că vei fi tată. Și te blochezi la cuvântul tată. T-A-T-Ă. Pronunți în gând fiecare literă. - Cine? - Tu. Sunt gravidă, de asta am venit aici, voiam să te anunț. - Asta nu înseamnă că voi fi tată. Ne-am despărțit acum două luni, am fost închis aici, nu ne-am văzut în ultimele două luni și acum îmi spui că voi fi tată? - Nu am fost cu niciun bărbat pentru că în fiecare zi m-am gândit la tine. - E doar milă. Îmi spui „iubitule”? Fii serioasă! Faci mișto de mine, iubito. Râzi așa cum doar un nebun poate râde și acum înțelegi toți nebunii despre care ai spus că sunt nebuni. Realitatea chiar e amuzantă. Te ridici de pe fotoliu și te oprești la fereastră. - Crezi că Simona te-ar minți? Nu ai încredere în ea? întreabă Irene și simți că limitele tale sunt testate. - NU, ridici vocea. Nu am încredere. M-a mințit de prea multe ori și apoi spunea că sunt prea gelos, prea posesiv, că nu știu să iubesc. Amândoi am spus multe cuvinte urâte. - Ultima dată am făcut dragoste cu tine. Gândește-te repede când a fost ultima dată. Ai spus că nu mai e nimic în trecut, dar sunt toate amintirile la locul lor ca niște cărți care așteaptă să fie citite. O cameră de hotel. Erați înconjurați de munți. O săptămână la schi cu colegii Simonei, chiar dacă nu suportai pe nimeni. Șapte zile și șase nopți. În primele patru zile nu v-ați atins, fiecare a dormit pe partea lui de pat. Apoi ea s-a îmbătat, a venit târziu în cameră și ți-a spus că vrea să o fuți. Fute-mă! exact așa ți-a spus. Acum de ce spune că ați făcut dragoste? Te așezi pe fotoliu și Simona se transformă într-o femeie banală, nu te mai atrage nimic. Ți se pare prea moale fundul ei. Pe chip, aproape de nas, vezi două coșuri aproape albe. Pe frunte apar primele riduri după treizeci de ani. Îți amintești că are celulită pe fund. - Să știi că eu nu vreau să fac avort, te avertizează. - Tu nu vrei avort? Tu te duceai la toate protestele pro-avort și acum spui că nu vrei avort? Tu ești mai nebună decât mine. Când eu ți-am zis că nu sunt de acord cu avortul, ai țipat la mine: ești un comunist, un dictator. Tu marea feministă care apăra corpul femeilor. Corpul meu, decizia mea. - Da, nu vreau avort, nu poți să mă obligi. - Dar cine te obligă? Spun că te contrazici singură și nu înțeleg acest joc psihologic cu mine. Ți se pare corect? o întrebi pe Irene. - Nu poți sta izolat de societate și e dreptul tău să iei o decizie, eu nu pot decide în locul tău, se apără Irene. - Ascultă, spune Simona în timp ce se ridică de pe fotoliu. Dacă nu vrei să fii tată, nu e nicio problemă, nu vei fi tatăl acestui copil. Dar e copilul tău. Eu nu sunt o curvă ca alea cu care m-ai înșelat. Și brusc devii un judecător cu tine însuți. Nu ai fost cel mai bun iubit, iar fidelitatea nu e o calitate. Probabil de aceea nu ai încredere în Simona, pentru că tu ai înșelat, insistă creierul tău într-o dezbatere în care te simți învins. Și apoi cauți o justificare: nu voia să facă sex cu tine. Auzi acea discuție când ți-a spus că voia sex doar de două ori pe săptămână pentru că muncea foarte mult. Dar îți era indiferent locul ei de muncă. Îți era indiferent programul ei de doisprezece ore. Nu erai un gigolo programat să facă sex. - Cu siguranță ai meritat să fii înșelată pentru toate nopțile în care m-ai refuzat. Și te simți mai bine după ce o spui, pentru că Irene te-a învățat să ai curajul să îți exprimi sentimentele. Nu e treaba ta cum se simt ceilalți. Trebuie să fii egoist, a insistat psihologul. Dar acum Irene devine doar un martor în toată această tensiune care ar putea distruge echilibrul vostru. Respiri adânc. Simona face doi pași, deschide ușa. - Știi când voiam să fiu tată și tu refuzai? spui cu voce tare pentru a fi sigur că te aude. Simona e în spatele tău, nu știi dacă s-a oprit sau a ieșit din cameră și nu se mai aud tocurile. - Mereu am crezut că vei fi o mamă bună, mult mai bună decât mama ta, continui să povestești. Dar pentru tine iubirea era doar o întâlnire, nu un proiect pentru viitor. Spuneai că nu poți renunța la carieră pentru un copil și acum ești gravidă. Probabil ești speriată, dar eu cred că vei fi o mamă minunată. Irene privește neputincioasă, nu are nicio soluție pentru problemele voastre. Ai vrea să existe o rezolvare rapidă și simplă, dar nu știi dacă e o decizie bună sau nu. Auzi cum ușa se închide în spatele tău și apoi auzi imediat sunetul pașilor. Simți mâna Simonei pe umărul tău care tremură. Corpul se calmează. Simona e în fața ta. Acel corp e acum casa copilului tău. - Voi fi tată. - Și vei fi un tată mai bun decât tatăl tău. Rămâi pe fotoliu și îmbrățișezi abdomenul care va crește în curând. Pui urechea pe buric. - Cioc, cioc. E cineva acolo? - Sunt eu, spune Simona cu o voce subțire pentru a imita un copil. Și rămâi cu urechea pe buric de parcă ai aștepta un semn care să dea sens vieții tale.