Mario Paparadzzi

Visat-am ca și ieri poiana plină cu flori de narcisă, Desenată era cu un verde aprins și vie-mi părea, Trufașul soare se oglindea în fiecare coronulă deschisă, Încât, călăuzită priveliștea se

Draga mea porumbiță, Astăzi, după atâta timp, După atâtea zile anonime, În care viața s-a încăpățînat Ca într-o veche barcarolă Să știrbească al nostru duet Și să urce până la ultima notă

Ai renăscut în vremea lui Cuza ca o copilă orfană, Te-ai simțit mândră când Eminescu te-a văzut ca pe o icoană, Ai scăpat sub guvernarea lui kogălniceanu din colivie Și ai ajuns curte

S-a întors lumea pe dos, Omul cu suflet frumos, Tot mai rar îl întâlnești, Prea puține o să găsești, Să nu fie cumpărate, Pierdute sau amanetate. Cu mici, cu mari deopotrivă Oameni cu

Și cum mai e la tine în suflet, Ce fel de căi ai străbătut, Oare mai ai același zâmbet Ce îmi plăcea atât de mult? Iar ochii tăi negri și blânzi, Mai strălucesc ca altădată Ori pe vecie

Atât mi-e ciudă pe astă lume, Cum în întreaga viață aleargă, Comori, și mici și mari, să adune, Ofilindu-și anii toți în grabă. Amestecăm ziua cu noaptea, Uităm că viața-i trecătoare Și

Se numește iubire acea nepătată, Spirală ce poartă în întreaga ființă, Inima, de-o magică licoare-mbătată, Senzația când totul îți pare-n putință. Deocheatele nopți cu visele lor, Vise