Lebedei nr.21

Era una din zilele când nici măcar soarele nu se trezise. Lenevea pe umărul unui nor și din când în când scuipa lumină să-și dea drumul la umblat, orătăniile. Și gata! Se porneau toate spre amiază cu tărăboi. Om mare cu om mic, câine cu pisică, râmă cu găină, grăunte cu porumbel, oul bine frecat cu cacao și ceașca de ceai, doar eu mai lipseam din împletitură. Încă nu descălecasem pijamaua cu căluți și mă întindeam pe marginea patului, la botul sobei. Morocănoase degetele măcăneau unele la altele imitând o dimineață leneșă. Trebuie să sar în papuci, apoi să mă strecor în hărmălaie până la cișmea să-mi stropesc ochii, ca să-mi pot vedea ziua. Nu de alta, dar pe fiecare o alint. Una după alta, sunt toate ale mele lungi de douăzecișipatru de ore. Prima se dă după următoarea și se înrudesc până la sfârșit. Doar așa, ziua nu știe de noapte si noaptea de zi. Câțiva bondari îmi bâzâie tâmplele și alungă gândurile. Gardul din plasă stă într-o rână așteptând să crească altul mai înalt și mai sănătos. În rest toate-s la locul lor. Doar câte un pui rătăcit mai schimbă curtea și ascunde semințe în cioc. Așa, pe fugă și cu frică de tărăboi. Era una din zilele când nici măcar soarele nu se trezise. Aveam în mână o mașină de tuns părul vechi. Și tundeam! Grădina, cerul, câinele, oamenii…tundeam. Tundeam hărmălaia curții și când nu mă săturam, o duceam spre înainte cu ambele mâini. Să tund timpul! așa îmi spuneam. În curtea mea sa nu mai crească niciodată omul, piatra, găina, grăuntele să rămână în loc pentru fiecare zi venită din noapte. - Te iubesc si pe tine, Diana! Puiul ăla era numai bun de tăiat. Polonezul împingea în fugă un cuțit spre coada lui.