Lebedei nr.21

Mi-am permis doar o singură copilărie. De câte ori visam la mai mult, eram nevoit să deschid ochii peste vechea cameră din față, pe unde treceau madamele la străbunica Mandrea. Când se deschidea ușa, tot fumul se fâstâcea dinspre râsetele lor și îmi inundau dimineața gălăgios de bătrână. Încercam să-l împrăștii, când descopeream aroma coniacului răsturnat în pahare și mă scuturam. Odată, am rămas nemișcat în fața unor buze care păreau că vor mușca întreaga cameră. Printre ele răzbătea nefirească, pentru anii mei, o voce infernală cu urme de ruj oranj. Avea hotărârea unei locomotive și când se dregea, parcă tușea hornul casei sub talpa coșarului. Duminica. Era doar o altă zi pe care trebuia să o încep, altfel decât restul, dar de fiecare dată avea parfumul, dantela și muzica ei, pentru care era unică. Dacă murea cineva doar ritmul era altul, până când se tulburau zdravăn sticlele și se rostogoleau golașe în marginea bordurii brodate cu mucuri de țigară. Îmi aduc aminte că de la un capăt la altul al străzii, pietrele treptelor de pe stradă adunau bârfe în jur. Tăceau, ascultau reci, locuiau pe strada mea. Îmi place să cred că eram toți plămânul zonei. Respiram până departe același aer vechi cu gust de Antipa, de piață a Victoriei. Speriat de degetele lor lungi, reumatice, sprijinite câte două de țigaret, mă grăbeam să ies în curte strigând-o pe Maria. - Ceai și biscuiți cu magiun!!! Și chiar trebuia să strig, fiindcă era cam surdă. De multe ori rămâneam nemâncat doar pentru că își dregea scărița și ciocănelul cu cate o sticlă de bere. Într-o zi am descoperit cum se duce la gură . Cum eram neinițiat, dintr-o litră am dormit vreo două zile. După panica de o zi, că vai, moare copilul, Maria și-a adus aminte de sticla rătăcită. Abia atunci s-au liniștit și și-au vazut de treburile lor bombănind timpul pierdut M-am trezit în cele din urmă. De atunci, tata mă punea să joc cancan, ținându-mă de marginea patului. Probabil m-a descoperit altfel după incident. Știu și eu, poate mai bărbat? Oricum, neinteresant pentru mine să ridic piciorul de o mie de ori. Preferam să mă așez în mijlocul curții, tolănit lângă Diana. Să urmăresc toată foiala din jur. De unde îmi puteam alege personajul după poftă și de cele mai multe ori se întâmpla să fie tatăl meu. Ce-mi aduc aminte, sunt doar frânturi ale beției. Parcă eterne. Iar despre zâmbetele lui, fiindcă nu se întâmplau prea des, nu pot spune prea multe. Erau doar schimonosite și urât mirositoare. Din când în când Diana, îmi lingea rănile oftând până în sufletul meu. Blana ei îmi acoperea tot ce nu voiam să se vadă. O iubeam pentru liniștea ei. Uneori aveam impresia că în curtea aia doar noi trăim. Două case pe marginea unei curți de cinsprezece pași lungime și șapte lățime, adăposteau nouă sau zece suflete. Nu sunt sigur că unchiul meu, adică tatăl vărului ochelarist locuia acolo. Parea a fi mai mult musafir. Știu că mă holbam cu admirație la dungile drepte care îi cădeau din mânecile sacoului și se prelungeau pe pantaloni. Întotdeauna erau albe și miroseau a proaspăt. Pe vărul meu nu l-am întrebat niciodată de ce era mai mult singur.