Femeile raiului se îmbracă prost

Am crescut fix în piața Victoriei, sprijinit de Antipa, la o aruncătură de băț Lebedei nr.21 cu polonez cu tot. Am alergat o vreme printre dinozauri și motociclete cu ataș, mă întrebam, de ce atâtea diferențe de esență. Azi îmi spun că totul depinde de modă. Cândva mi-a plăcut cercul împins de sârmă, acum îmi place să visez fără bani. N-am timp de bmw-euri și viteză, nu-mi plac fițele, dar îmi tocesc degetele pricepând de ce am crescut în direcția asta. Gata! Am ajuns până aici, dar cum povestea este nespusă și doar trăită, încă, m-am oprit și mi-am spus, …”la naiba, de ce nu!?” “de centru nu se satură nimeni” spunea polonezul înfășurat pe ciocan, după două trei pingele aruncate la întâmplare. “polonez senil” i-a spus taică-miu și duși am fost. Nu-mi aduc aminte dacă am avut samsonite sau papornițe din rafie, dar știu că ne-am înghesuit cu țoale cu tot într-un taxi și am tot mers. Ne-am oprit la marginea unui câmp cu multe perspective unde ne-am descoperit altfel. “altfel” spunea și mama, “chit că a rămas singură fără prea mult ajutor”, dar măcar spera că-și va găsi în sfârșit liniștea pe care până atunci, doar și-o închipuia. Nu mai aveam curte, nu mai aveam gard, nici măcar porumbei, unii spuneau că nici nu știau să zboare prin locul ăla, aveam doar o ușă și câțiva pereți beton, de care te lipeai și nu-ți veneau în minte decât cutiile de chibrituri gherla peste care treceam cu piatra, doar de dragul jocului, dar asta este o altă poveste. Cred că de pe atunci n-am mai copilărit. Mă tăvăleam printre vise și când nu dormeam, priveam printre gratiile patului de lemn și ascultam ecoul celor două camere mai mult goale decât pline. L-am tot auzit în felul ăla până am coborât din bloc și am cunoscut-o pe Diana. Era o metaforă blondă cu părul ondulat, perfect aș spune, iar de atunci, am simțit că timpul nu-mi mai trebuie să cresc. Eram un prăpădit, ea era bine crescută, îi tot spuneam că vreau să fie soția mea. Măsa nu prea era de acord, mai ales că toată grupa mică abia îi ajungea până la buric. Nu știu din ce sămânță înaltă se trăgea, dar cu siguranță despre pitici, nu învățase acasă. Până la urmă încăpățânarea mea de-ai ajunge la obraz a dat rezultate. Înduioșată peste măsură, sărutarile ei m-au mai înălțat câte puțin în fiecare zi ce a urmat, până când abecedarul ne-a despărțit pentru totdeauna. Ea în centru spre Antipa, eu, la 169 doi pași în urma blocului, !de, modă pentru unii, pentru alții viața ca la țară. Am făcut multe bețișoare până să-l învăț pe “D”, iar când l-am scris, deja treceam la “G”. Grațiela! O brunetă cu gropițe în care ți-ai fi petrecut restul copilăriei să-i afli dorințele încă nemăritate. Stați, stați, să fac o poză, să-i prind cusătura tânără, apoi să vă mai spun. ….