Lebedei nr.21

Întotdeauna am crezut că omul încurcat în sârme are hainele pătate de noapte. Pesemne se fărâmița pulberea întunericului și doar el era acolo să se murdărească, singur să strângă nevăzutul cerului din cer. Oamenii îl chemau prin coșuri și pleca prin porți cu copiii pe urmă. Diana mereu se întâmpla în mersul lui, când nu avea grabă scotea din buzunare pachețele albe și le despăturea pe treptele casei. Cerea voie și își împărțea dejunul cu noi. Îmi plăcea să mănânc din mâinile lui, pâinea avea gust de vatră și ne murdăream la gură după fiecare mușcătură. Spunea că are hainele mototolite înadins să nu se vadă sufletul. Nimeni nu se uita prin hornuri mai bine ca el. Găsea acolo tot ce arde într-o casă, uneori chiar sufletele rătăcite. -Le împing până la următorul foc să se întâlnească, dar pe mulți îi regăsesc și mai singuri, sufletele lor aruncă hornurile în cer să se piardă. Nu vor ști decât să numere orele, zilele, anii și bolile, iar când am să le calc acoperișul vor număra țiglele sparte de ultima grindină, să îmi lase mâna întinsă. Când pleca ne spuneam la revedere, el încurcat în sârme, eu, lângă botul câinelui sperând că într-o zi oamenii vor vedea mai departe. Niciodată nu m-am uitat prin horn, dar am știut că sufletul meu nu-i acolo și că cerul este undeva în mine. Acum știu de ce mi s-a întâmplat numărul 21, am învățat să privesc înspre mine și Diana a știut tot timpul asta. În umbra coșarului se îngrămădesc oameni, în mâinile lui doar hornuri arse și mâinile mele. Atât! nimic n-ar mai trebui să se întâmple, doar coșarul.