Lebedei nr.21

Cărțile de joc îmi trec printre degete, păstrez la întâmplare câte una și îmi pun dorințe așezat în gura sobei. Degeaba de inimă roșie și nimeni nu iubește, degeaba de treflă și norocul nu intră pe ușă, de inimă neagră multe, uscate ca lemnele în foc trosnind sec mă lipesc de umbra sobei înaltă și rece. Ușa se crapă cu fiori, se cațără din câlcaie până în golul stomacului cad unul după altul agonisind respirări. De dincolo întunericul năvălește în privirea-mi de piatră. Nu pot spune nimic și clipesc pe fugă să nu îmi intre în ochi spaima lui. Am înghițit nod după nod și nu mai am ce singur în fața unui munte de noapte care se pravălește în patul meu fără să îmi lase loc oricât ar fi întins Maria așternutul. Focul aruncă împielițați pe pereți. Umbrele lor se trag una pe alta și îmi intră în vene fără să le alung, cărțile rămân pe jos parcă ghicind în teama din jurul care m-a cuprins în camera ultimă dinspre capătul holului și nimeni să mă salveze. Strigătul mi-e mut la fel și palmele când se lovesc, doar tremură în continuarea fricii și visul meu are ochii deschiși, nu alungă nimic. Se încolacește prin toată camera înțeapă pielea, sugrumă sângele înghețând curajul. Uit să respir, mâinile cad pe lângă corp de piatră, fără timp să înțeleg de ce umbra celui de sub pat îmi intră toată în piept, închid ochii și mă arunc spre tot ce nu îmi dă pace. Pumnii intră și ies pe rând din măruntaiele beznei tocind neființa. Focul din sobă aruncă tot mai multă lumină prin ochii mei și pot vedea până în străfundul nopții acolo unde se întâmplă visele chemate, stiu că am să mă trezesc cu obrajii în palmele mamei la capătul unei voci calde. -Sunt aici, sunt aici! de data asta o altă noapte coboară printre noi și o să ne găsească îmbrățișați. Cu mama între mine și prăpastie visez că zbor privind oamenii grăbiți de viață. În zori știam că într-o bună zi visele se vor întâmpla, dar nu acum, acum am o mama și destinul rămâne încă ascuns. Pe fereastră Maria scutură noaptea din așternut fără sa știe cît a mai rămas din ea.