Lebedei nr.21

Vărul meu pictează. Își ține pensulele într-un mănunchi și le desprinde de lemn, câteva, mâzgălind pânza ciufulită de molii . -Mie îmi place cea mai lată. Albastrul ei îmi ajunge până în inimă. După ce o bate tare, îi simt liniștea până în vârful picioarelor, doar așa îmi potolește ziua. I-am cerut-o de atâtea ori, dar spune că nu mai are cu ce să întindă cerul. Mă așez tăcut pe umbra lui și socotesc că poate într-o zi o să-l fure cineva. Mai bine ar picta firicele de vânt ieșind din toamnă. Îl bat pe umăr și îl întreb cât mai e până atunci. -Până când “atunci”? -Până la sfârșitul cerului tău. -Păi cerul meu merge departe. Până acolo unde se termină și începe mama. Tac. Îi măsor cuvintele cu brațele deschise. Câțiva nori alunecă dintr-o parte în alta fără ca degetele mele să-i atingă. Niciun cer nu a fost atât de mare până acum. Nici măcar porumbeii polonezului nu îl mai ajung. Se înalță căte o sută și ajung doar un punct de colo-colo și se întorc cu aripile frânte prin deschizătura lui. -Cătăline! -Îmi dai și mie din cerul tău? Răspunsul rămâne agățat de tolba poștașului care se ivește doldora de scriiturile oamenilor de departe. Vocea lui pătrunde odată cu el prin singura crăpătură a curții. -Gicu-i acasă? Nădușit de atâtea suflete petrecute încă de dimineață își lasă ușor batista să cadă peste frunte. -Nu-i. -Da’unde-i? -Păi să fie la atelier, nene. -Da’cine-i? -Unde? -Acasă! Băi năzdrăvanilor, vă arde de poante? -Nu, nene! -Polonezul este? -Este nene, că el nu coboară decăt să zboare porumbeii. -Duduieee!!! a venit poștasul. Mersul lui deja înfuleca scările până sus. Ajuns în pragul ușii, își drege glasul și dă buzna cu un bună ziua obosit. Duduia fierbe cafeaua, iar moșul pitește pantoful din piele scumpă și ciocanește la unul mai vechi, bucuros că are cu cine bârfi strada trecută prin ultima săptămână. Diana se lungea toată, adulmecând scările. Pesemne tolbașul nostru alintase și câțiva dulăi stătuți prin drumurile lui. Printre sorbituri fierbinți și râsete colorate, vocile lor coborau de-a valma în urechile ei și noi ne prefăceam că nu auzim ce a mai făcut unul în lipsa altuia, sau cât de lungă a fost ultima zi de post. Poveștile lor erau prea zburlite pentru înțelegerea noastră. În timp ce Diana își făcea loc printre picioarele mele, întind iar mâinile de unde am rămas și pipăi albastrul. -Cătăline! -Îmi dai și mie din cerul tău?