Lebedei nr.21

Un mugur de om se încăpățânează vântului să nu plece departe. Copilăria mea rămâne fiecărei frunze din mărul pleșuv. Merele lui se întâlnesc ca cireșele câte două, poftind a fi mâncate împreună, niciodată singure. Pe fratele meu îl cheamă Emil și nu am știut multă vreme că îmi este frate, doar că uneori mama și tata mă duceau într-un alt oraș să îmbrățișeze un alt copil. După care se așezau la masă împreună cu bunicii și mă uitau acolo timp de câteva luni. Noi ne tăvăleam pe sub masă să ne admirăm șireturile. Ne atingeam destul de rar, dar aveam suficient timp să ne privim. Nu știu dacă realizam că nu îmi seamănă, ce dacă eram mai mic, dar cu siguranță îl recunoșteam ca fiind ceva-ul care lipsea nopțile când mă trezeam singur. Completam golurile cu mâinile pe teneșii lui și încercam să cunosc cealaltă jumătate a mamei. Strada mea era departe, dar cu siguranță nu îmi ducea dorul. Doar Diana își împărțea timpul între poartă și ușa casei, renunțând din când în când cu un oftat rezemat de poartă. Ochii îi sunt mari-căprui și degetele de la picioare mai lungi. Poartă ochelari și are un obicei prost. Mă crede fraier și are impresia că de fiecare dată mă păcălește să îi dau câte ceva. El nu știe că fără mine jucăriile nu mai merg la fel. Se încăpățânează și reușeste să le facă să tacă aruncate într-un colț sau altul. Nu are răbdare să îmi arate curtea lui, așa că o iau singur din loc să mă îndrăgostesc de întinderea ei colorată. Florile împletesc alei bogate, pomii se apleacă plini de arome, găinile cotcodăcesc printre pepeni și întâmplător bunicul meu e cizmar ca polonezul. Bucuria mea se sfârșește când alerg în spatele tricicletei fără să o prind. Tare fericit, Emil îl scoate mereu pe ciu-ciu și îmi taie calea șerpuind. Bunica mă apucă de o mână și mă duce la poartă. Peste drum un părculeț găzduiește o piatră uriașă chiar în pântece, și nu cred că știe cât este de bolnavă. Are multe buburuze bolovănoase și alunecă dacă vrei să o urci. Parcă plânge sub tălpile mele. În zadar este atât de mare și genunchii mei sunt zdreliți, rămân dezamăgit de răceala cu care mă tratează și mă grăbesc să îl strâng în brațe pe Emil. E timpul să plec. Scurta vacanța s-a terminat și trebuie să mă întorc la București. Grăbit de dorul Dianei îi las fratelui câteva zile în amintire și mă urc în tren. De departe mâna lui rămâne mereu în aer și dintr-o dată îmi vine să plâng. Într-o zi am să mă întorc să îi dau alte jucării. Acasă Diana alerga toată curtea și parcă îmi povestea cât de dor i-a fost de mine. Eu îi șopteam la ureche că am un frate.