și eu te iubesc

De foarte multe ori ne găsim liniștea și neliniștea în necuvântătoarele de lângî noi și le oferim o parte din dragostea noastră. Cei ce vin, dar mai ales cei ce pleacă au tot timpul un loc, unii ne sunt aproape și lângă ei avem parte de căderi, dar nu dumnezeul acela despre care vorbești tu ar trebui să ne ridice, ridicarea stă doar în noi: pentru că de fiecare dată mă uit doar în trupul meu
și continui să fac cu el ca un singur om.
și nimeni nu se va intreba de ce.

"și de cate ori am căzut,
tot de atâtea ori eram neputincios"
"Câinii pierduți", încrederea ce n-a putut fi păstrată...
Singurul care te poate întreba, pertinent, ceva ești tu însuți, prin credință.
De-abia atunci Dumnezeu îți va putea vorbi nu ieftin, ci pe înțeles...

Maria, ma bucur ca te-ai oprit aici. asa e! nimeni nu se va intreba de ce, pentru ca suntem obisnuiti. mi-am privit carnea, mi-am privit sufletul si m-am trezit intr-o zi ca descalec. ca ma dau jos de pe dumnezeul meu, sa nu-l ranesc si maine!
multumesc mult!

Violeta, cand Dumnezeu tace, e ca si cum as vorbi cu cineva drag pe messenger si ma scoate din minti ca nu pot sa simt, sa iubesc. si doar pentru ca asa e la moda, ar trebui sa ma obisnuiesc cu o tastatura si atat? chestia in care mori, chestia aia in care bagi cuvinte si nu vin in schimb decat cuvinte, e ca in biserica. asa ca mai bine imi dau jos curul din lumea asta si fac ceva sa pun mana, sa simt cu toata carnea si fiinta mea, pentru ca pot sa iubesc si nu mai vreau nimic altceva. asta e dumnezeul meu. nu unul bagat intre patru pereti care baga in el tot ce e ieftin si prefacut din oameni!

sper ca nu te-ai suparat pe mine. dar daca privesti tabloul, altceva nu-ti iese. multumesc pentru cuvinte!