de Romeo

în liniște sprijinit de o fântână îi încalț stângul apoi dreptul cu coatele pe genunchi îndoi tălpile pe o margine limpede îmi vin ridic o sprânceană ți-aduci aminte venețian în decorul pieței ridicând rând pe rând sprâncenele mocasinii voi pietrelor ce-mi stați în cale rostogoliți pașii alergați alergați spune-ți suratelor că-mi sunt tălpile de foc și ard până-n inimă de piatră alergați fiindcă alerg spre mica mea julietă de nu mă credeți iubirea pe liantul dintre poveste și vis așteaptă cu emoție gleznele lovesc străzi mâinile-mi tremură rătăcind și ziduri se rostogolesc bolovănos în vene iedera îmi încurcă sângele cu noduri de inimă doar cerul rămâne albastru de speranță pe singura alee cu brândușe spre balconul ei să-mi picure în ochi de piatră chipul deschide ferestra lasă lumina dinăuntru să cadă peste mine deschide-o în felul tău semn bun să fie