Umbra omului din căciulă

de bate vântul sau semenii mă lovesc în ceafă adună din urmă înțelepciunea plivește buruiana mă discută aprins de câte ori trec acoperit de beznă și îmi ascult conștiința ca un orb mâinile lui îmi prind scalpul ca o prefață celui care sunt uneori mă înalță mai sus decât înaltul cu un pas ating luna cu celălalt necuprinsul din când în când lasă câte o șoaptă în nori să vă spună cine sunt