Marina Samoila

La marginea patului Papucii zilei Frisonul intunericului Cu talpile reci Pe asternutul scrobit La mijlocul patului Camasa mea

“E ca o hoție, e ca o luptă cu celălalt neînarmat.” Imi plăcea totuși să te privesc prin gaura cheii : Iți vedeam degetele răsfirate-n îndoială, Brațele de plumb atârnând pe lângă trup,

Zarea-și sfâșie cămașa de noapte Orele flutură limbă de șarpe Calul albastru zvâcnește-ntr-un salt suflete să-ntoarcă dinspre neant Sânul tău tresare la mine în palmă Cearceaful

Caut pentru tine Cuvintele, mamă. Le dibuiesc, ouă proaspete în gândul cuibar, fac scamatorii cu ele în versuri câte două - câte trei le așez în inima ta pe rând ca în ouar să uiți de proza

Ecce homo Eu nu sunt cel care cântă. Eu sunt cel care privește, Ascultă gândurile și Ingână vârstele. I. Vârsta lacustră Ne îmbăiem, ne îmbăiem fără încetare. In ocean

Aș fi putut să nu mai vin Sau să vin mai repede. Fuga mea de cuvinte – Căprioară amenințată De glonțul gândului. Să-mi amintesc, să-mi amintesc : « Tăcerea obosește inima. Balamaua

Amintirea zborului din vis: Fâlfâit de aripi, Vorbe de păsări, Din a dumnezeirii hrană – Firimituri, Nerv destins. Pe zăpada neputinței – Urme de skiuri.

Cât timp… Cât timp încă? Ani, zile, ore, cât? Mă gândesc, oare cât, și inima îmi bate mai tare… Patria mea e viața. Cât timp, Cât? Ce drag îmi e timpul care mi-a mai rămas… Vreau să râd,

Dimineața: Perdeaua unduind de răcoare, Gândurile deasupra noastră, nesosite din somn, Mâinile încă goale de inelele zilei, Trupul abia lămurindu-și conturul, Ochii încă orbi de cealaltă

Fluturi bătrâni, amintirile tale, Fără zbatere, Coperți din care foile-s zburate Si culorile, Mincinos amestecate până la alb, Mimând aripile, Fulgi de îngeri desfrunziți, Amintirile

cinci, cinci, cinci soare sub opinci sapte, sapte, sapte soare-n miez de noapte patru, patru, patru calarim pe-un astru zece, zece, zece luna ne petrece sapte, sapte, sapte drumul ni

Aș fi cercul tău Iar tu punctul din centru compasul cu pasul invers proporțional cu timpul m-ar desena întâi cu raza Lunii apoi cu a fântânii apoi cu a brațului apoi cu a pupilei

Toate vapoarele scufundate Si chiar vapoarele care plutesc Inalță nivelul apelor mărilor. Crește oceanul planetar De la cădrea Atlantidei și De la vârfurile de picior Inmuiate de călători La

Zâmbea. Senin era ochiul, singurul cu care zărea. Schiopăta. Mâna cu venele umflate, sprijinită pe baston, avea petele maron ale vârstei – a treia. Maron. Ca lemnul bastonului, încovoiat

Nu stiu in ce masura este posibil tehnic si nici daca veti fi de acord. Indraznesc totusi sa propun Editorului si voua tuturor celor ce scrieti in acest loc, sa apara maine pe prima pagina a

Al cincilea anotimp Nu sunt păcătoasă, Doamne, Dar am păcătuit. Ingerul ce mi l-ai sortit Nu mai e alb – In curcubeu l-am vopsit. Am greșit, m-a iertat Si iar am greșit. Acum, prea de tot

Himeră vara asta exilată cu mine pe aceeași plută Pielea zilei lăbărțată peste noapte Ocean amniotic fierbinte Materia cenușie reducând-o la moluscă Fiară vara asta zăvorâtă cu mine în

De ce sa ne ingroape, de ce sa ne arda? Parasita de suflet, Despartita de cer, intinsa la orizontala, Carnea noastra nu stie sa dispara discret. Ce mai ramane din noi devine umila hrana Pentru

Abia trecuse. Au ramas urmele In praful ulitei, Unduind inegal. Sub lumina lunii, Langa mesteacanul alb, Ultima licorna Isi privea visatoare Stralucirea copitelor. Ultima licorna, Cu

Stau cu ochii la cer Si-mi privesc gândurile : Poezia este acel gând al meu Care m-a parasit Ca sa locuiasca în cuvinte. Alte gânduri se desprind de mine Si se ascund în culori. Pe

Ce mult îi iubesc Pe cei care se îmbăiază In apa miraculoasă a cărților, In apa mărilor și oceanelor de cărți, In apa râurilor de cărți, Străbătând căutarea pâna la Cartea

Marina Ma visez în mare, în locul acela Nu prea departe în larg, De unde privind catre tarm Valurile par ca se întorc, Se clatina nisipul si scoicile Complice îmi acopera urma. Pot