Am tot vorbit despre Dumnezeu
în iarna trecută, pe străzi, prin tramvaie
înșirate la stop,
lumile noastre căpătate în glasuri
atrăgeau iarna trecută de iarna
prezentă, ca magnetul
frigului prin
Uneori ea privește ciudată
Culorile curcubeului noaptea.
Mai ții minte cum aruncam
In geamuri pietre verzi?
Eram copii
Uneori femeia balenă
mă cheamă din adîncuri,
i-am șoptit
Desigur, străzile pustii sunt apanajul ei sărat
stai într-un sicriu de lemn acum, așteptând autobuze
declarate inutile măsuri de manevră lichidă.
Când n-ai unde dormi, te sui în ochiul osos și
călcând pe suflul tău ce-a răbdat
soarele în luntrea lui rece,
petalele care vin spre noi
Mâine, când apa ne caută, ne îmbrăcăm,
tu în secundă, eu în soldat,
le voi spune sumbrelor ploi
că
Te-aș întreba unde ești când începe să plouă
de ce stropii de pe fereastră nu se văd
fără ochii tăi privindu-i
Prindeam frunze, afară tramvaiele spărgeau stele
am așteptat să te întorci spre
Te întrebam dacă știi
să numeri stele
să le guști licorile negre,
suspinul pădurii
azi am fost în clar de lună
mâine tramvaiele mor sub fluturi
i-a fost frică nopții de stele
stâlpi gura minutului stând
a fi sau a nu fi
diacriticele morții repetate
liniște liniște capsomanule
viață albă și neagră
faceți modelul stâncii drogate
lumina în casant mică odisee
bandaje
Iar umbra mesei și a gîndului,
un mod de a-ți începe viața
cobori pe scări întunecate
gîndind că pămîntul e plat.
Vine timpul să-ți corectezi speranțele și iluziile
un moment rece în
Patima
bucății de fier sîngerînd
se topește în lacrimi
de plasmă albastră
plîngînd
printre raze curg ape
din lemnul visului dintîi
spre nori valpurgici
din pămînt
doar coame
domnilor poeți, sunteți doar cuvinte
domnilor cuvinte, sunteți doar orașe
doamnelor orașe, sunteți doar păreri
doamnelor păreri sunteți doar iluzii
doamnelor iluzii, sunteți doar
Stăteai ascunsă
în copacul
din tine.
Ca întotdeauna,
priveam crengi,
sărutam cu nesaț tulpina
mîncată ici și colo
de ciocănitori,
iar ochiul tău
vedea, ascuns în tine,
cum toarnă apă
Tu mai apari câteodată în clipele mele tăcând
aud uneori piatra și penele albe cum fug
te strig dintr-un nicăieri ocupat de iluzii
și mă-ntrebi
cât de mult te cunosc
uneori străzile sunt
Unde se distribuie ramuri ale pomilor
în cutii insalubre, mișcarea cuvintelor,
pe masă, scrinul negru, madame Recamier
cu mîna rece dintr-un cimitir sonor,
auzi doar frunze surde, în alcov
Cum a trăit luna deasupra atîta timp,
ca o boare foarte rece seara,
domnișoară cu cretă pe vene,
simt o frustrare în geana stîngă
dincolo de linia imbecilă a vorbelor
ninse pe trotuar, zăpada
Cînd nu știi despre ce să scrii
intervine lumina becurilor din pomi,
lumina pomilor.
Și-atunci lumea răsucită pe fața tăcerii,
o tăcere sumbră, zgomotoasă,
îți șterge ochii pe frunte,
cum
Frunze în extaz
mișună prin șuvoaie limpezi
tulpinile extatice
beau viața cerului,
îi fredonează căderea...
...efemer iubesc euforia
liniștii ude,
scînteietoare în abisuri
Eu mi-am dat seama
Că de la o vreme-ncoace am început să dispar din lume
Intâi o mână, apoi jumătate de trup
Vocea mi-a devenit tot mai surdă
Ca îndepărtarea trenului când eram mic.
Asta a
Văd fumul ars al zăpezii pe obrajii tăi albi,
atunci știu că e iarnă.
Îmi prefaci mâna caldă în țurțuri,
pe divan pisica noastră neagră doarme.
E o lume înghețată împrejurul nostru mereu,
e
….simțeau. Casele merg încet pe mijlocul șoselei, înspre o nouă dezmembrare autohtonă a noțiunilor exhaustive, neformulabile, exacerbate, peremptorii, ale libertății. Pe stradă, Pamfil, poștașul
spulber încețoșare
de zbor
ca și cum spuma albă,
rece-a vreunui nor
din buze negre stoarsă
mă lasă pe furiș
s-o spulber.
Ce trist,
am prins într-o cutie cer
și-acum toți zburătorii-mi
Când ea s-a ridicat ușor de pe scaun,
se făcuse deja noapte și puțin frig.
Am mai băut câteva pahare de vin
și-am mâncat o stridie crudă,
viața ei scurtă prin gâtlejul meu cald,
Stăteai pe inorogul gândului de ieri,
cu fruntea oboseai păduri,
copacii albi, prin geam,
își tremurau privirea, suri,
vrând noaptea s-o prefacă în poveri.
Și tot chemam un inorog fiind
călare
MT