Poezie

IZVORUL TĂCERII

2 min lectură·9 noiembrie 2026

Mediu

Odaia e-un templu de chiciură rece,

Și focul sub vatră e-un vis ostenit,

Artistul se pierde, o umbră ce trece,

Cu ochii în care o lume-a pierit,

Iar harul din suflet e-un cântec-amuțit.

Dar brusc, din cenușă, o torță învie,

Un înger de raze din flăcări se-nalță,

Lumina pe ziduri renașterea-și scrie,

Iar sufletu-i prinde cerească speranță,

Și-o voce îi spune: „Răsari înaripat,

Ești suflet de rege, din cer luminat!”

Și iată-l în raiul cu arcuri astrale,

Stăpân peste gânduri cu verbe de-argint,

În câmpuri de iluzii, cu flori hibernale,

Unde doar himere în taină îl mint;

E mag peste clipe cu sclipiri de opal,

Purtând peste frunte un vis triumfal.

Dar sus, peste luxul ce-n jur se răsfață,

Oaza de Liniște-l cheamă divin,

Ea cere tot sufletul lui pentru viață

Și-n piept îi aprinde un foc de suspin;

Nici mări de mătase, nici rari nestemate

Nu-l țin departe de ape curate.

Avântul pornește când zarea s-aprinde,

Spre locul în care pustiul se-ntinde,

Pe căi fără urme, sub cerul amar,

Un om rătăcit se învârte-n zadar;

Dar Căutătorul alege cărarea cea dreaptă,

Căci oaza din suflet în flăcări îl-așteaptă.

Pustiul din minte e foc și dogoare,

Un val de tăcere sub soarele greu,

Nu-i umbră de gând, nici izvor de răcoare,

Ci doar o credință ce arde mereu;

Setea de sens îi devine chemare,

Iar vântul îi smulge tăcerii hotare.

Se sting în arșiță și umbre, și vise,

Rămâne doar spiritul, pur și solemn,

În lupta cu gânduri de spaimă cuprinse,

Când inima-i bate sub tainic îndemn;

Și când oboseala pe stânci îl doboară,

Speranța din el se preschimbă-n vioară.

Și-n clipa supremă, prin ceți de lumină,

Oaza cea sfântă răsare din zări,

Fântâna din suflet e pură, senină,

O poartă deschisă spre mari îndurări;

Drumețul își strânge suflarea rămasă,

Și face un pas spre lumina aleasă.

Deși pare-o umbră și-un sclipet de stele

Ce joacă în zare și piere ca-n fum,

El trece prin focul tăcerii spre ele,

Găsind mântuirea pe-al sinelui drum;

El știe că visul e puntea spre soare,

Iar teama se pierde în sfânta chemare.

Rămase străinul în lumi de țărână,

Dar Geniul atinse Izvorul de Sus!

Odaia e caldă, de soare e plină,

Iar liniștea sfântă în piept i-a pătruns;

Căci oaza cea vie nu-i vis rătăcit,

Ci-i cântecul pur ce-n adânc a-nflorit.

016

Tema și ideea sunt din „Noaptea de decemvrie” de Al. Macedonski. Textul este cel mult o paștișă după acel poem. Multe imagini poetice sunt în concordanță cu ideile macedonskiene. Nimic original în textul de față.

IZVORUL TĂCERII

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (1)