Poezie

Cusătorul de Lumini

1 min lectură·28 octombrie 2026

Mediu

Seara îmi spăl gândurile

de praful vieții,

cu lumina veșniciei,

să văd cui i-au crescut

aripi de Luceafăr.

Dar ele se destramă

ca niște funigei,

și-atunci

adorm trist.

Dar în vis mă trezesc

cu un dor care

revine

ca un cal năzdrăvan

și mă poartă

printre stele.

Lăsând în materie o dâră de astre,

ne pierdem în mări de tăceri și de plâns,

când harfe de îngeri din bolțile albastre

scutură veghe peste somnul nestins.

Dar dincolo de porți de galaxii și mituri,

mă-ntorc pe pământ cu o mână de raze,

să cos din lumini prăbușite sfârșituri

și-n inimi rănite să picur oaze.

Rămân doar o șoaptă în noaptea deplină,

un ciob de oglindă ce cerul răsfrânge,

poet rătăcit între praf și lumină,

ce-și spală durerea cu stele și sânge.

Când ultima stea va cădea-n veșnicie

Și toate se sting în adâncuri de dor,

O mare de versuri, lumină târzie,

Va naște iubirea din propriu-mi zbor.

007

Marin Corneliu Dobre. “Cusătorul de Lumini.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-corneliu-dobre/poezie/14206468/cusatorul-de-lumini

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.