Poezie

Rătăcire Sfântă

1 min lectură·16 octombrie 2026

Mediu

Umblu prin lume, parcă am pierdut ceva,

Și simt un gol în locul inimii, imens,

De parcă jalea din întregul univers

S-a adunat numai în ființa mea.

Mă doare oftatul unei bătrâne pe stradă,

Care târa după ea o veche ladă.

Mă dor picioarele învinețite de frig ale copilului sărman.

Mă dor minutele risipite în van,

La cozi, la ședințe anoste sau prin spitale.

Mă dor eforturile necesare pentru înarmare.

Mă doare neputința că omul nu-i în stare

Să scape în vecie de-a prostiei apăsare.

Și-n noaptea aceasta ce curge inertă, trecută,

Sunt doar un ecou rătăcit pe poteci de pământ,

O simplă vioară cu struna de lacrimi cusută,

Uitată pe brațe de umbră și plânse de vânt.

Pășesc mai departe prin ceața ce ninge durere

Și caut o stea în privirea oricărui străin,

Căci viața-i o scurtă și frântă secundă de miere

Pierdută-ntr-o mare imensă de plâns și pelin.

Dar dincolo de umbre, când cerul începe să cânte,

O rază de har se coboară în pieptul trudit –

Preschimbă din milă și jalea în șoapte sfințite

Și-mi spune în taină că nu sunt pierdut, ci iubit.

005

Marin Corneliu Dobre. “Rătăcire Sfântă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-corneliu-dobre/poezie/14206136/ratacire-sfanta

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.