Oameni și iepuri - 4

Nu te întrebi dacă starea de bine e dată de starea de rău. Sau invers. E cu adevărat o stare de bine dată de starea de rău sau e o stare de rău dată de starea de bine? Și numeri: un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Le zâmbești, îți zâmbesc. Vă faceți, complice, din ochi: ești singura sperietoare care le știe limba. Limba salcâmilor e ațoasă, e șuierătoare. Sssalcâmule, de ce eșșști vesssel? Ridică din umeri: Pentru că șșși tu eșșști. La un astfel de răspuns, concluzionezi că nu ai nici un fel de stare de rău. Basta! Știe salcâmul ce spune, doar te cunoaște atât de bine! Așa că te apuci să caști gura, larg, tot mai larg, ăsta fiind modul tău de sperietoare prin care arăți că poți zâmbi. Sperietoarea care zâmbește trăiește mai puțin decât sperietoarea care stă tot timpul întunecată. În schimb, trăiește mai intens: o zi de sperietoare care zâmbește e echivalentă cu câteva rotiri de Lună plină trăite de o sperietoare care are sufletul posomorât. Dar cui să-i pese de atât de puțin lucru, salcâmilor?! Căci și salcâmii au perioadele lor, e drept, puține, când zâmbesc. Când sunt fericiți. Vara sunt fericiți din guguștiuci, iar iarna sunt fericiți din ciori. Căci salcâmii sunt singurii copaci din lume care rodesc de două ori pe an, două fructe absolut diferite. Vara rodesc, evident, guguștiuci, în vreme ce iarna rodesc, evident, ciori. - Sssalcâmule, dar eu de ce nu fac fructe? Iar salcâmul se scarpină-n cap, mult, mult, până dă toamna, până se-ngălbenește de ciudă. Te privește intens. Te privește până te subțiezi. - Pentru că nu ai habar să iubești, bestie! La ea: Soarele răsare la 6:21 și apune la 21:17. La tine: Soarele răsare la 5:44 și apune la 20:46. Coordonate: La ea: 43° 32′ 49″ Nord, 3° 58′ 45″ Est La tine: 44° 12' Nord, 27° 21' Est. Cei neiubiți ajung la orfelinat, așa spune mama. Iar orfelinatul ăsta e un fel de casă mai mare, în care fetițele sunt închise, noaptea, în dulap. Cum ar veni, sunt mereu pedepsite. Sunt puse să doarmă acolo. Și să viseze. Visează că locuiesc într-un palat și că sunt prințese. Că se plimbă într-o caleașcă de aur trasă de un căluț care are un corn în frunte. Când este mânat năvalnic, copitele lui scânteiază. Dii, căluțe, că-ți dau jar, mama ta de potlogar! Dacă spui această vrajă, poate zbura. Poate zbura atât de sus câ imediat ajungi la râurile care curg în cer. Când se supără, râurile din cer cad pe pământ sub formă de ploaie. Fetițele care dorm în dulap cred că păpușile pot vorbi. Mură-Mură, taci din gură! Dar păpușa nu mă ascultă. Îmi spune că a răcit. Și tușește. Tușește și ziua, dar tușește și noaptea. Iar eu nu pot dormi, deși sunt atât de obosită... Vede ea pe dracu! La noapte, o să stea cu întunericul, iar eu am să închid ușile dulapului cu cheia, clanț, să se învețe minte! A stat în ploaie, s-au supărat râurile din cer, așa că au căzut toate la scara blocului nostru. Și Mură a stat multă vreme acolo, în ploaie, până am venit. Am fost plecată să fac rost de bani pentru mâncare. Și-i arăt ce am în sacoșă: cafea, țigări, suc de fructe. Farduri, gene false, rujuri și ojă. Pentru tine mă zbat atât, așa să știi! Păpușa, însă, are șosetele ude. Are și rochița udă. Și tremură. Și-mi spune că a fost tare cuminte. Mami, nu-i așa că am fost fetiță cuminte? Nu-i așa?! E rău să nu poți vedea absolut nimic. Cum ar veni, să-ți crească întunericul în ochi. Așa se întâmplă cu cei neiubiți. Dar mama mea, în schimb, mă iubește. Foarte mult. Așa îmi spune: Zgâtie mică, habar nu ai cât de drag îmi e de tine, că mai bine nu te nășteam! Și își aprinde o țigară. O ține între cele două degete de lângă degetul mare, adică între ăla care te ceartă și ăla care te bate. Degetul care te bate e mai puțin rău decât degetul care te ceartă. Cel care te bate, dacă se îndoaie, se transformă într-o castană. N-ai fost cuminte, așa că poc o castană! Și încă una! În total zece castane. Dar zece castane date în cap nu înseamnă mare lucru comparativ cu durerea care ți-o poate face degetul care te ceartă. Zgâtie, de ce tușești? Iar asta e o întrebare la care nu ai nici un răspuns. În schimb, mama are. Atunci prinde viață și degetul care te ceartă. Cu ăsta amestecă mama bomboanele în apă. Se duce la bucătărie, îmi caută ceșcuța, o umple cu apă, o gură, două guri, după care scotocește într-o pungă plină cu bomboane de toate culorile, ținute în cutii de plastic. Tii, unde dracu e Lexotanilul? Și-l găsește. Pune în apă cât poate ea de multe. Na, să dormi dusă, poate așa nu te mai apucă tusea și nici foamea. Și poate mori! Degetul care te ceartă îl folosește să amestece bombonelele cu apă. Și tu trebuie să bei totul, dar absolut totul, dintr-o suflare. Gata, mami, uite, am băut totul, nu-i așa că sunt fetiță cuminte? Dar nu mă aude, vorbește la telefon: Da, dragule, te aștept. Da, dragule, nu îți face griji, o las la o vecină, la ora aia o să doarmă dusă. Și zâmbește. Gesticulează și zâmbește. Mama devine brusc un fel de salcie care se îndoaie de la umeri, de la coapse. Îi râd ochii. Dacă ar fi pisică, aș spune că s-a apucat să toarcă. Se uită pe pat, după listă, o găsește și se apucă să o citească la telefon: Da, vreau așa: vin, șalău, lămâi. În rest, vezi și tu cu ce mai vii, că ești băiat mare! Da, banii la urmă. Sigur. Pa-pa, te iubesc! Cum suntem numai noi în cameră, mă gândesc că mie mi-a spus asta. Mură, ai auzit, mami te iubește! Dar Mură tace, îi crește întunericul din ochi. Se abține să tușească, trebuie să fie atât de cuminte încât să nu știe nimeni că ea e acolo, în dulap, care nu e totuna cu orfelinatul, unde ajung cei neiubiți. Dulapul se poate transforma oricând într-un castel, tu ești o fetiță care nu a stat la scara blocului, în ploaie, ore în șir, ci o mică prințesă, ai o caleașcă trasă de cai nărăvași, dii, căluțe, printre nori, așa că imediat poți ajunge la apele din cer, ai luat și păpușa cu tine, Mură, să taci, dracului, din gură, încerci ușa dulapului, nu se deschide, se vede că mama a avut grijă s-o închidă cu cheia, mama gâfâie, parcă e o altă femeie, are vocea schimbată, patul din cameră parcă a prins viață, vorbește și el din arcuri, se aude și o altă voce, groasă, de bărbat, repetă tot timpul: Tare, tare, tare... Iar tot ce te sperie nu sunt vocile pe care le auzi dincolo de ușa dulapului unde ești închisă, ci întunericul. Întunericul crește din ochii celor neiubiți. Vine pe dedesubt, din interior. Tot ce trebuie să faci este să găsești forfecuța mamei, printre lucrurile din dulapul în care ești închisă. Pipăi după capul păpușii, iei forfecuța și o apeși în dreptul ochilor. Adânc, adânc, tot mai adânc. Sau, cum spune nenea ăla, tare, tare, tare. Măcar așa ai garanția că nu vei ajunge niciodată la orfelinat, care e un fel de casă mai mare și unde sunt duse să fie pedepsite păpușile care tușesc tot timpul și care nu vor să doarmă decât dacă se visează prințese, mergând într-o caleașcă trasă de un cal nărăvaș, cu un corn crescut în frunte. Cod portocaliu - 26.07.2015, vreme caniculară cu 38-39 grade Celsius, indicele de confort termic va depăși 80 de unități. Noaptea e prea mică și nici timpul nu e de ajuns. Te miști cât poți de repede, fast and furious, pam-pam-pam, la prima oră, piața e deja un furnicar. Stânga-dreapta-stânga, printre tarabe, vrei piersici, dacă se poate din acelea turtite, exact ca zilele astea în care ai senzația că nici nu sunt, că nu există, adormi seara, cât se poate de târziu și, după fix o clipă, e dimineață, te trezești năuc, cafeaua nu are gust, aerul nu are gust, nu-l simți, poate că nici nu există, viața nu are gust, nici ea nu există, doar ai senzația că peste oraș s-a lăsat un vacuum enorm, a absorbit iedera, scrâșnetul de frâne, dozatoarele de cafea, până și umbrele, lăsând, însă, tot praful câmpiei în urmă, uite, s-a adunat la tine sub balcon, e luat pe roțile autoturismelor și ridicat până pe lumea cealaltă, își spui că asta trebuie să faci, să fugi, să fugi cât mai departe, într-o lume în care să trăiești după cu totul alte reguli, mai molcome, mai sigure, mai așezate. Mai sigure. Pe care să le simți cu adevărat de la început până la sfârșit. Care să conteze. Care să merite! Pam-pam-pam, așa trec zilele, nici nu le simți, fast and fourios, la 5:00 dimineața ești pe un câmp, sări un gard, strigi, Iuliaaanee, Iuliaanee, îți răspund câinii, vreo cinci, oile nu au nici o treabă, nu îți dai seama de unde ai impresia asta atât de bună despre tine, despre ce poți face, că poți schimba ordinea firească a lucrurilor, că poți schimba lumea, planeta, universul, că ești important și că poți, pur și simplu, să pocnești din degete și totul se așează după gândirea ta, de cele mai multe ori năucă, irațională, că intervine o forță brutală, nestăvilită, capabilă să așeze nefirescul în firescul gândirii tale, în fond, dacă ăla, care s-a poreclit Dumnezeu, a spus că vrea să fie lumină și chiar asta s-a și făcut, tu de ce nu ai putea face la fel?! Dar tot ceea ce obții sunt câteva înjurături groase, dai din cap ca proasta, îți spune proprietarul turmei, tu insiști, bă, amețitule, cheamă-l pe Iulian, ala se înfoaie, agită o bâtă, pula mea, să vedem ce iese, în fond nici nu îți pasă dacă ți se întâmplă ceva rău, dacă ala chiar are de gând să te lovească sau nu, îl provoci chiar, te gândești că ar putea să-ți dea cu ciomagul ăla în devlă, până la urmă ți-ar face un bine, măcar așa simți și tu ceva, o durere surdă în moalele capului, pentru o clipă ai senzația că asta chiar se întâmplă, mai bine o lovitură în țeastă decât lipsa asta eternă de aer, scapi de năpădirea asta de praf, se descuamează pământul, nici urmă de Iulian, ai informații că e retardat și că-i vândut, de familie, pentru câteva căruțe de lemne, la târla asta, să-l slugărească proprietarul până îl găsesc toți dracii, până se duce-n mă-sa, până ajunge oale și ulcele, iar ție ți se pare neverosimil că se poate întâmpla așa ceva, în astfel de vremuri, te revolți, pocnești tu din degete și se întorc apele în cer, sub formă de nori, pocnești tu din degete și se aliniază planetele, lângă... umărul stâng, umărul drept, vorba lui Brad, proletcultistul, fără aripi, să-i pot săruta noaptea când aștept stranie apariția ta! Stânga-dreapta-stânga, nu înțelegi de ce toți ceilalți se opresc și cască gura, nu ai pe unde trece, un tataie se miră de prețul kilogramului de cartofi, îl apostrofează pe vânzător, are atidudine, deh, opinia publică în plin proces de libertate de exprimare, ți-ai dracu de morți, tu simți că te sufoci, bă, cretinule, eu nu traiesc în viteza ta, dă-te-n pizda mă-ții din drum, fast and fourios, găsești piersici, mari, foarte mari, cât un pumn de boxer la categoria grea, plătești un kilogram dar uiți să le iei, vânzătoarea te face atent, vrei și zmeură, ea, din cealaltă realitate, lipsește, îi place zmeura, zmeura de câmpie, adusă din Anatolia, la dracu, de data asta uiți să iei restul, e o dimineață formidabilă, te simți plin, plin, plin, tot ce vrei e să fugi cât mai departe, cât încă mai poți, cât încă mai ai timp și cât timpul se poartă blând cu tine, numai tu îl agresezi permanent, nu ți se pare de ajuns, într-o zi te vei trezi extrem de mort și nu ai habar dacă vei înțelege de ce și când ți s-a întâmplat asta. Iar de Iulian tot nu dai. Ciomăgarul sună după polițiști. La fel faci și tu. Bă, aici e o persoană sechestrată și abuzată fizic, e slugărită de niște aurolaci. Într-un târziu, vin trei cretini, purtători de uniformă, unul dintre ei, cu un aer plictisit, îți cere datele de identificare și-ți aruncă din colțul gurii un nu se confirmă de parcă doar ce-a mâncat numai pelin. Sau numai căcat. Și iar te revolți. Și-ți dorești un ciomag în moalele capului. Și vrei, pentru o clipă, să-l iei de gât. Hai să mori tu că nu se confirmă, labagiule! Dar labagiul le face semn și celorlalți doi labagii care-l însoțesc, se suie în mașină și se fac nevăzuți. Dar nu te lași, mergi în urma lor, e o dimineață năucă, plină de cofeină, îți zvâcnesc tâmplele, simți câ brațele nu te mai ascultă, le întinzi, vezi cum îți tremură degetele, dacă-i bal, atunci bal să fie, camera video funcționează, frame to frame, frame to frame, în oraș, la o intersecție, polițiștii iau pe capota mașinii un biciclist, trăiești în ritmul care, până la urmă, te va ucide, iar tu nu vei avea habar că ți s-a întâmplat asta, îți spui că, până la urmă, există o justiție divină pentru cei care se simt plictisiți, pentru cei care au impresia că trăiesc, pentru cei care au impresia că lumea nu poate fi schimbată, că nu se pot alinia planetele dacă tu chiar îți propui asta, acum, acum, adrenalina ajunge la cote maxime, timpul e făcut să se plieze ritmului tău, uită-te, ești într-un colț de piață, ai șters puful de pe o piersică, muști din ea cu poftă, e zemoasă, e dulce, rămâi cu acest cadru în minte apoi, brusc, te gândești de ce, în ultimul timp, nu ai mai văzut cutii cu bomboane Raffaello, chiar așa, unde e ciucalata ei și de ce, de atâta amar de timp, nu ți-a mai cerut să-i cumperi?! De documentat: 1. Taximetrist acuză că polițiștii i-au plantat ADN uman, pe autoturism. Spune așa: Nu eu l-am omorât pe boschetarul ăla! 2. Nevastă plecată în Italia, soțul spune că e la produs și că face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie. E extrem de revoltat: Nimeni nu ia nici o măsură, șeful mascaților e văr cu ea! 3. Trafic cu acte false la evidența populației, pentru cei cu interdicție; cică se așteaptă descinderi. Sanchi! 4. Șefă de asociație agricolă duce două prostituate la tractoriștii altei asociații agricole. Tractoriștii fac sex ca-n filmele XXX, șefa de asociație primește motorină, la schimb. Concluzia? O lume absolut dementă! E 8:45. Asta e ora în care te-ai decis pur și simplu să te lași de fumat. Ai citit despre BPOC. E evident că nu ai cum să treci printr-o astfel de boală, mai ales că simptomele ei sunt din ce în ce mai prezente: tuse permanentă, dispnee, expectorație abundentă, reducerea toleranței la efort. Boala determină reducerea prematură și severă a capacității respiratorii, ceea ce duce la invaliditate și moarte prematură. Îți spui așa: Nu te sperie moartea, cât posibilitatea de a rămâne invalid. 9:25 - Nu ai mai fumat de 40 de minute. Un adevărat record! 9:26... 9:27... 9:28. În față ai Kent HD, Kent Iswitch, Lucky Strike. 9:29... 9:30. Classic - 5 Cigarillos Sweet Classic Taste; Black - Sweet Aromatic Taste; Don Diego Aniversario - 3 Corona Tubes; Black Stone - 6 Mini Cigarillos; Montecristo; Saphir Mini; Balmoral - Dominican Selection, Moods Filter, Moods Mini. 9:37... 9:50... Te întrebi dacă țigara electronică este o soluție. În plus, deja te doare capul. Știi cum se manifestă sevrajul, e încă devreme. În fond, sevrajul e sevraj, fie că-l ai din lipsă de nicotină, fie din lipsă de alprazolam. 9:53... Cod galben 06 - 07.08.2015, temperaturi max. 35 - 37 grade, în după-amiaza zilei de 05.08.2015 temp. de 35 - 36 grade. 14:10. Serviciul de curierat Prioripost. Cadouri. Printre altele, Gitanes, Fumer nuit gravement a votre sante at a celle de votre entourage. Expiri spre tavan. Fumul rămâne agâțat acolo, deasupra capului tău. E bine și e rău deopotrivă. 2. Te lămurești cum este cu nevasta plecată în Italia, soțul spune că e la produs și că face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie: ...După 13 ani de căsnicie te trezești ca ai trăit lângă o curvă nimfomană, brusc un medic fr să vadă probele și invocând că uitați cum arată sotia, fr manichiura, pedichiura, fr fard, cum să fc așa ceva... (să o vadă acum, ca zici ca e pe centură) îți pune după 15 minute, diagnostic tulburare delirantă acută iar doi tâmpiți de părinți la fel ca doctora fr sa vadă, să asculte, cheamă salvarea și ma internează cu ajutorul polițistului ganea (care știe ca va plati pt acel abuz) fr a le fc absolut nimic... adică fr ai înjura, amenința, lovi, etc, culmea eu chemând polițiștii la domiciliul lor, fiind băuți amândoi, ca acum curva să susțină ca șanț nebun... ma bufnește rasul când stiu ca toți mai au puțin și vor plati! mâncați cat rahat vreți, tot veți plati! cu acești doi oameni de culoare umbla și se filmează vedeta porno și le spune copiilor ca eu sânt bolnav, să va fie rușine nesimțitelor ordinare! Tipul e în plin delir. Se încadrează în categoria deliruri nebizare, tip de gelozie - deliruri că partenerul este infidel. Citești mai departe: Sindromul Capgras este una din cele mai bizare afecțiuni neurologice. Bolnavul are convingerea că o persoană foarte apropiată lui (de obicei soția) a fost înlocuită de altcineva, de un impostor. Apoi, Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistă că a murit sau că o parte a corpului său a putrezit. Și mai departe: În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenția lumii medicale, Cotard, Jules Cotard, făcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceștia confruntându-se cu pacienți care credeau că și-au pierdut tot sângele sau că nu au creier, cap, stomac sau inimă. Când se întâmplă în sens invers, deci nu când pacinetul acuză lipsa unui unui organ, de exemplu inima, ci partenerul, ăsta ce tip de delir e? Te sufoci. Nu-ți ajunge aerul, nu e suficient, nu ai de unde lua mai mult. Lipsa de aer te agită, te panichezi, ai astfel de stări și de două ori pe zi, dimineața și seara. Îți spui că e de la privarea de somn, dormi extrem de puțin, 4 ore din 24, dracu, e prea multă lumină, ea e cea care te sufocă, nu te lasă să te odihnești suficient, măcar poți privi, în liniște, la ora 3:00 pm, de pe balcon, stelele, pe-acolo, printre ele, e și Dumnezeu, își face de lucru, are și el insomnii groaznice, fumează și el la balcon; oare cât de însingurat de simte? Notezi: 1. Prostituate duse la tractoriști, sex ca în filmele XXX, la schimb cu motorină. La întoarcere, mașina ajunge într-un șanț, răsturnată, 2 morți. 2. Copii luați de fluviu. Sunt căutați cu o cange, după 3 ore este găsit unul, 14 ani, privești și taci, privești și taci. 3. Polițiști în misiune violând o minoră fugită de la orfelinat. Fata e drogată cu prenadez. Te documentezi: e diagnosticată cu tulburare maniaco-depresivă, handicap psihic gradul II. E o vară absolut bolnavă, e prea multă lumină, e prea multă lipsă de aer! 4. Tânăr motociclist în trafic. Polițist cu autoturism manevrat perpendicular de axul drumului. Vrea să-l oprească cu orice preț. Motociclistul zboară peste firele dintre stâlpi. L-a oprit. La ore mici, pe balcon, muști din filtru, fumul te agasează, măcar de ceva tot trebuie să mori, în definitiv, așa că tușești înfundat, aerul nu-ți ajunge, te gândești că așa se va întâmpla până la urmă, nu vei mai putea respira, te vei sufoca, încet-înceeet și, pizda mă-sii, în mod absolut, țigara îți frige buzele, vorbești singur, acum e momentul, în liniștea asta crudă, insomniacă și neagră, sub nori stratocumulus, poți urla și urletul tău ar putea sparge geamurile tuturor celorlalte balcoane, măă, de ce dormiți când, iată, au plecat berzele? Dar poți urla când te îneacă tusea?! N-o înțelegi pe ea, din cealaltă realitate. Crezi că este o femeie extrem de curajoasă. Se duce într-un oraș, la capătul lumii, și se simte într-o siguranță perfectă. Acolo, oriunde, nicăieri. În schimb, tu te poți pierde până și în spațiul tău ideal adaptat la singurătate. Te poți pierde între drumul dintre dormitor și baie câtă vreme, la tine, singurătatea nu ține de ceea ce te înconjoară, ci de ceea ce ai în interior, pe dedesubt, pe sub piele. Scormonești prin memorie: cum să n-o iubească pe domnișoara lili care-i și femeie frumoasă și fecior de împărat, cântă la vioară și-l lasă să plângă cu ea, râde cristalin și are cunună neagră de nebun a iubit-o mereu și-o mai iubește și astăzi pentru că e zveltă, are pansele-n ochi și stă în sufletul lui agățată de-o vioară Lili a ta se numește Al. Te ține de mână. Te roagă să-i cumperi piersici. Te plimbă printre case vechi, boierești, cu cerdac. Pe străzi pavate cu piatră cubică. Pavate cu frunze de plopi, asta e, totdeauna impari. Te roagă, atunci când o săruți, să vă acoperiți. Îți dai jos geaca și vă ascundeți sub ea. Și vă sărutați acolo până rămâneți fără aer. Seara, în căminul studențesc, mâncați pe fugă, cartofi pai, un ou, prăjiți totul pe un reșou improvizat, ea adoarme prima, se ghemuiește, stai mult timp cu ochii deschiși, în întuneric, nimic nu e etern, nici măcar moartea.