Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 21

Trenul e calul meu fermecat. Aleargă precum vântul și scoate flăcări pe nas. U-uu, tot nechează el. Iar eu sunt Făt-Frumos. Am la mine un paloș uriaș. Cu el mă pot lupta cu toți zmeii de pe pământ. Paloșul meu e un cocean cu lama de aur. El poate separa binele de rău. Binele îl poate face rău, iar răul îl poate face extrem de bine. Binele e cel care aduce macii în câmpie și-o face roșie-n obraji. Și pe limbă. Macii apar când câmpia are febră de la prea multă lumină. Atunci, ea are și frisoane. Mamă, îi e rău câmpiei! Să-i spunem un deochi. Câmpie, câmpie, / doar Domnul te-nvie, / îți dă apă crudă, / că prea ești zăludă. Răul, în schimb, e un nor de lăcuste care întunecă tot. Lăcustele vin numai atunci când oamenii strigă prea mult unii la alții. Bă, om fără suflet, o să te bată Dumnezeu! Iar Dumnezeu stă ce stă, după care trimite lăcustele, cât să-i sature pe toți. Iar calul meu fermecat aleargă precum vântul și ca gândul, spre oraș, acolo unde oamenii au suflete reci. U-uu, tot strigă el de-a latul câmpiei. Sufletele devin reci atunci când stai în case puse unele peste altele și care au ferestre care nu se deschid. Dacă ferestrele nu se deschid, nu are pe unde pătrunde aerul. Nu poate pătrunde nici lumina. Nici întunericul nu are pe unde să-și facă loc. Cum ar veni, locuiești într-o casă care are numai pereți și unde aceștia devin din ce în ce mai apropiați. Până te strâng cu totul și nu mai ai puterea nici măcar să țipi. Stau la ușa vagonului, jucându-mă cu paloșul. Cu ăsta voi tăia capul balaurului de pe tărâmul otrăvit, unde oamenii au sufletul înghețat. Definitiv. Controlorul nu mă vede. El are o tolbă plină de săgeți, se vede treaba că el e un arcaș, dar are și un clește cu care strânge de gât biletele navetiștilor. Eu, în schimb, am la mine o pană de corb. E o pană fermecată. Corbului i-a fost sete, iar eu i-am dat să bea rouă adunată într-o scorbură de salcâm liliachiu. Mulțumesc, omule bun! Na o pană! Te va face nevăzut dacă sufli de trei ori peste ea. Așa că nenea controlorul nu mă vede. Se uită prin mine, iar eu râd: Hi, hi, mulțumesc, corbule, pentru pana ta vrăjită! Tata, însă, e în celălalt vagon. Se duce la șantier, iar azi va lua salariul. Discută cu ceilalți navetiști. Bă, viața-i făcută din ce bagi în gură și din ce tragi pe pulă! Iar cei care-l ascultă râd de se prăpădesc. Râd și eu și e pentru prima dată când nu îmi e frică de tata. Nici el nu mă poate vedea. Sunt un abur și mă joc cu un paloș fermecat, lângă ușa vagonului. Dacă vreau, nu mă poate vedea absolut nimeni. Eu sunt Făt-Frumos care a plecat la oraș, să-i taie toate cele șapte capete. Mori, balaure, mori! Din sângele tău vor crește fântâni cu apă care lăcrimează direct pe ulițe. În ele se vor arunca fetele mari de la sate, atunci când sunt triste că au fost răpite de zmei. Orașul e ca un mușuroi de furnici. Miroase a apă în care ai frecat leșie. Tușește din mașini și seamănă cu un om care a uitat să se oprească din crescut. Dar mie nu îmi este frică de el. Nu îmi este frică de nimeni. Eu sunt Făt-Frumos și mă pot lua la trântă cu tot răul din lume. Iar răul se duce la șantier și gesticulează. Ceilalți zmei care-l însoțesc gesticulează și ei. Parcă sunt alergați de viespi. Apoi îl aștept toată ziua în dreptul șantierului. Stau după o stivă de cărămizi și-ncerc să respir cât mai rar. Nu e bine să respiri aerul de la oraș. El te poate adormi și nu te mai trezești decât dacă o fată foarte frumoasă te sărută direct pe gură, cât să-ți dea din aerul ei. Fata asta trebuie să fie Crăiasa Zăpezii. Iar ea trăiește numai în Nord, acolo unde zăpezile sunt nesfârșite. Cum ar veni, n-are cum să vină taman acum, când Soarele e atât de aproape de Pământ. Crăiasa Zăpezii s-ar topi imediat. Iar tata termină lucrul, în cele din urmă. E deja seară, dar pe mine nu m-a văzut cineva, căci se poate zări direct prin mine. Iar tata pleacă și e tare bucuros. Și ceilalți oameni sunt bucuroși. Toți numără bani. Mulți bani. Cu banii pe care-i numără tata, am putea avea atâta gaz de lampă că s-ar putea lumina tot satul până la sfârșitul lumii. Te duci acasă? Iar tata râde: Nu, mă duc în mahala. Eu nu știu ce e aia o mahala, dar bag seama că e tot un fel de sat, dar care are case fără să fie împrejmuite cu gard. Sunt legate unele de altele, precum vagoanele trenului. Așa că mă țin după el. Se oprește, în cele din urmă, iar o femeie îl ia în brațe și-l sărută. Nu este Crăiasa Zăpezilor, v-am spus, ea n-are cum să crească la oraș. Eu cred că mai degrabă e o vrăjitoare. Are unghii lungi și nasul coroiat. Și vorbește din vârful buzelor. Dispar înăuntru și vine și noaptea. Noaptea e atât de neagră de parcă și ea are ferestre care nu se deschid. Aștept sub geamul acelei case din mahala. Tata râde. Râde și vrăjitoarea. Și se aude cum scârțâie patul. Apoi tata râde din nou. Și vrăjitoarea-l întreabă: Bă, nu mai ai pulă? Nu. De ce? Mi-au mâncat-o rațele. Și iar se aud râsete. Iar eu încerc să stau treaz tot timpul, căci nu e bine să te ia somnul când ești pe tărâmul blestemat. Tot ce trebuie să fac este să-l răpun pe balaur. Așa că mă scotocesc prin buzunare, după chibrit. Îndes hârtiile pe care le-am strâns toată ziua exact sub ușa de la intrare în castelul balaurului. Na, zmeule, satură-te! Și scapăr un băț, iar flăcările încep să lumineze noaptea aia fără ferestre. După care plec. Nu vreau să-l aud pe balaur cum horcăie și pe vrăjitoarea aia cum urlă. Oricum, n-am făcut nici un rău. Și-așa oamenii de la oraș au sufletele reci și nu-i pot atinge vâlvătăile.