Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - Risipite - 2

La spartul bostănăriilor, satul începe să ruginească din pridvoare și prispe, în vreme ce aerul devine galben și acru, precum laptele vechi, că ar putea fi tăiat în felii subțiri. În asfințitul desculț, sudoarea de pe fruntea mamei, în vreme ce spală o copaie de rufe dilatate de nervi, în mijlocul ariei, e ca un semn ofilit venit dinspre grădinile unde de strajă a rămas o sperietoare timidă precum umbrele, în lumina piezișă. Mi-e dor de tine, draga mea, și-aș fremăta precum porumbul, în vântul înalt, din săbii subțiri și-alungite, când tăcerea se-ngroapă adânc, numai în fântâni cu apă puțină și stătută precum singurătățile din odaia cea bună, unde sălășluiesc doar musafirii care niciodată nu vin. Doar ulița se întrezărește desfășurându-se împleticită, în amurgul bătut cu jordiile, precum nucii, până la învinețire. Din poartă, care se ghicește ca o gură știrbă în gardul răgușit și aplecat sub frunzele de tutun, spre halta veche, se zărește acel ochi de baltă unde septembrie s-a retras prin trestii și papură, să numere - greșit - cocorii. Pe pirostrii, pe jar de coceni, în tuciul înalt, roșiile fierb sângeriu și fremătând ca o inimă infirmă. O să stau aici, în acest colț din care întunericul a mușcat cu poftă, ca dintr-o lipie, și-o să cred că Dumnezeu e un copil flămând și somnoros. În praful puțin de peste zi, încă se văd urmele căruțelor care au coborât dinspre tumuli, scârțâind înăbușit precum rugile, în biserici. Grele au coborât. Grele și încărcate de coceni și de griji. Septembrie, în asfințit, cântă din frunze și din depresii, direct din cămara unde stau dovlecii-plăcintari. Satul cască și se întinde cu poftă, ca un șarpe fugit de-acasă. Această înserare miroase a săpun de casă, până dincolo, în marginea drumului, în vreme ce mama asudă alb și sărat. Mă legăn odată cu poarta strâmbă și-mi închipui că destinul e doar un cuib din care toate berzele și-au luat zborul. Pe funii prelungi, puse-ntre pari, rufele mamei fâlfâie-ncept și confuz, acoperind soarele, care abia se mai vede, ca pe-un ochi. Încet, din triajul vechi, sirena anunță că noaptea se furișează hoțește. Eu te aștept aici, mușcând dintr-o bucată de zahăr-candel, ca să-ți spun că înserarea ne-nfășoară cu un cearceaf mototolit și stigher ca un șorț de frizer fără nevastă și cu vederea neclară.