Poezie
echilibru
2 min lectură·
Mediu
du-mă, vânte, unde-oi vrea,
du-mă la mândruța mea,
că-i rămasă singurea
și mi-i tare dor de ea
și număr zilele: cele în care urmează să împletesc cărări până la tine,
cele care nu vor veni vreodată,
cele care vor fi albe de frică, precum iepurii, când sunt hăituiți,
cele în care aerul nu ne va mai ajunge
și-l vom ascunde cât mai adânc, în frunzele plopilor, să nu putrezească
aici e un câmp de maci,
în mireasma asta ai putea să te pierzi,
te-ai putea îngropa în câmpul ăsta care te face să visezi atât de frumos,
oho, îți spui, mai târziu vor veni și prigoriile
și zilele tale vor fi la fel ca ale lui adam, hermafroditul
(pe tine te doare colostrul tău de jivină
cu puii sufocați de placentă,
îți spui că secționarea nervilor spinali
e una dintre soluții, poate singura)
și număr zilele: până la tine e un deal, e o apă, apoi un munte, alt munte,
e sfânta vineri care îți oferă un cal nărăvaș în schimbul unei pedepse,
sunt insomniile petrecute cu ochii-n tavan,
singurul teritoriu pe care ți-l însemni
du-mă, vânte, unde-oi vrea,
du-mă la mândruța mea,
că-i rămasă singurea
și mi-i tare dor de ea
aici, orele au ochii dilatați și se plimbă pe streșini,
destul de târziu înțelegi că partea care-ți lipsește
e cea care îți conferă echilibru și logică
014.540
0
DS