maricica frumosu

tu ai plecat în amintire la pescuit prinzi femeile scăldate în lapte eu stau înăuntrul tău mai mult moartă decât vie și urlu ca un câine fără stăpân sângerează o rană care ușor nu se

vezi că pe ușă scrie ieșire nu bate nu e nimeni să audă m-am închis aici în ghilimele și toți pleacă de pe acoperișuri lângă mine mai trăiesc câteva suflete în cutii de carton nu știu dacă

uneori mă împart într-o mie și unu de drăcușori ultimul râde întotdeauna și-mi bea cafeaua de dimineață cel care stă înaintea lui îl arată cu degetul de mă-ndoaie și pe mine și pe

când viața a trecut în război cu mine și tăișul lamei era gândit nu de-a lungul nu eram acasă moartea mă vedea frumoasă de câteva sute de euro să o ia naiba mă uitam la mine dintr-o parte cum

vara asta vânzătorul de aripi m-a așteptat ca întotdeauna noaptea am visat cum din gura bunicii crește o medusă și ebola împietrește cu spuma la gură nebună de boală neagră nu știu de unde în

el desenează poeme în culori galbene pe ziduri albe și orașul strălucește la soare în el doar vină și marea nu mai mult după amiază când orașul e uitat să doarmă ea vine întotdeauna să citească

am fost odată și acum nu mai sunt și nici în cer undeva am rămas între și nu am temperatură aici telefonul tace aici suferă speranța de isterie de teamă să nu cad în nebunie mă chinui cu

aseară am îngropat-o pe ana mi-a rămas în mâini ultimul oftat ca amintire trupul ei un templu sacru o frumusețe adevărată de hormoni sinceri o ușă deschisă spre dragoste dezgolită senzual din

când eram mică visam să fiu balerină pentru că într-o zi am cunoscut soldățelul de plumb și mi-a fost milă de el deși niciodată nu i-am răspuns ah câtă bucurie se zbătea în vârful degetelor

nu tu mă ierți și nici acești pereți și nici această lume fiecare poem al tău de capul lui e o trădare în căutare de viață poemul tău de capul lui e o cădere a unui măr în mâinile mele

singurătatea este egală cu unu de împărțit la unu o poezie în cimitir rupe file soarele stins în orașul schimbat case pe ochi într-un buzunar nu încap mirosul cămășii albe trezește la

stau în rând într-un coridor unde amintirile nu se șterg timpul se apucă de orice chiar și în cazuri grele trebuie să îngrop urechile mai adânc doar să fiu primită oamenii se uită la mine

când se termină sunt bătută fără să mai pot alege în față nu se întoarce să lovesc sau să-i spun nu sunt nimic nu mă face să arunc toate lucrurile din casa locuită cândva ce este lipit

învăț singurătatea pe degete când o scarpin la ureche își lasă capul pe genunchi se împiedică și cade la os scâncește de-mi rupe sufletul în două viața și fără ea e sub semnul

s-a cerut afară din mâini pentru că răsufla greu acoperișul în fotoliu sparge cerul e frig și aici nu are nimic avântul i-am dat drumul a murit peștișorul de aur și filmul s-a

era fericită pentru că l-a acoperit în seara anului trecut sub acoperiș puii au vorbit cuiburilor multă vreme nu s-au uitat după el învățător la facultatea răului de înălțime căzut și

m-am uitat adormită într-o stație de grâu de frica pământului păsările țin capul în jos la o pagină ruptă gândurile copacilor au picioare de umbre în mintea mea niciodată nu mint

somnul se învârte spart în ochii plini de frica celor uitați care m-au lăsat să trăiesc gândurile rod în minte lacom rup legătura și nervii trântesc ușa toți iepurii fug mă deschid în

luna a rămas în mărul mușcat mă strecor printre rânduri șterg locuri și virgule în poemele tale mă culc la sfârșitul rândului spune-mi cum îți mai merge dragul meu poet eu am apă și sare și

moartea le înghesuie pe toate la ușă în rând reușesc să tac cerul încărcat diferit mai puțin de la stânga la dreapta perechi de ochi ajung să plătească din piept cu drag stau bolnavă de vânt

o lume din două din patru din zece din toate câte le scrii ies să-ți plimb orașul și oamenii poți sta toată noaptea în noduri și vorbește cu cine ți se întâmplă eu nu mai tai copii din hârtie

legăn libertatea ca pe un copil de țâță nu plânge mă prefac fără întoarcere palmă în palmă și între ele stăm noi nemișcați eu am obosit de gândul că nu ești tu ai obosit de faptul că sunt

închid ochii și număr cine a început cu o filă albă a terminat tot în alb ce iese din clopot nu mai are niciun cuvânt lumea a uitat să se adune și eu am numărat un zero întreg nu sunt

să-mi scrii cum ai rupt vântul l-ai ținut în brațe cu două cuvinte cum ai stat aproape de ochii mei să-ți aduci aminte cine ești din răni au curs stoluri de păsări și eu am fost după