ia(r)tă-mă

De câte ori pământul îngrășăt ca un înecat sau numai îngrețoșat de moarte

nu mai știu ne-am confesat într-o seară dar era atât de târziu

că numai lumânărarul mai ținea cont de câte mucuri avea

de câte ori pământul îmi geme vreo chemare

lingându-mi gleznele implorându-mă

îi răspund într-un chiot

“!marș câine”

De câte ori linia plină cu stâlpi dați cu ulei ars banală ca o curvă care se desface fără să-i ceri

nu cred c-aș mai găsi-o ne-am ținut de mână demult în copilărie

că numai lumânărarul ținea cont de câte ori ne-a botezat

de câte ori linia îmi strigă numele “!ghebu, ghebu”

bătând în roțile mașinii de poștă

îi răspund în tăcere

“!ia(r)tă-mă”