Struguri timpurii

Se pensionase cu doi ani în urmă. Era liniștită, reușea să își ducă la bun sfârșit majoritatea planurilor pe care și le făcea. Îi plăcea să se ocupe de flori, nu se dădea în lături nici de la alte munci în gospodărie. Luna august era pe sfârșite. Vița de vie adusă de rudele de la Drăgășani începuse să își coacă strugurii. Irina rupea câte un ciorchine, mai mult să își potolească setea, atunci când avea mai mult de lucru prin curte. Într-o zi, după ce îi duse soacrei sale mâncarea de amiază, o întrebă: - Ai mânca un strugure? Au început să se coacă. - Da, răspunse monosilabic bătrâna care, de când era țintuită la pat, uitase cum e să iei fructele direct din pom, cum e să faci mâncare, cum e să faci curățenie… Irina luă o scară mai ușoară, cam veche, și o rezemă de peretele casei. Alesese cu grijă locul. Scara nu putea să alunece, de pe ea ajungea destul de bine să ia struguri și să-i așeze provizoriu pe pervazul ferestrei. Rupse un bob, îl strivi cu plăcere în gură, adună 4-5 ciorchini și se întinse după altul. Auzi un pârâit și, în aceeași clipă alunecă. Se opri pe fușteiul următor celui pe care se sprijinise. Surpriza fusese atât de mare că nu îndrăznea să se miște. Nu își mai simțea piciorul drept și mâna dreaptă. Știa că durerea se va atenua cu trecerea timpului. Încercă să miște mâna. Avea o zgârietură la încheietură. Nu era o problemă! Își făcea curaj repetându-și în gând că, de când a avut mâna ruptă, a luat sistematic o combinație care conține și calciu, recomandată de farmacistă. Nu știa cât de gravă e situația. La un moment dat, s-a gândit să cheme pe cineva în ajutor. Pe cine? Pe vecina de vizavi, care pleacă mai rar de acasă, pentru că și ea locuiește cu mama ei în vârstă. În condiția în care era, Irina nu știa dacă vecina o va auzi. Mai avea o variantă: să apeleze la vreun trecător, care tocmai ieșise de la schimbul I și merge spre casă. Zâmbi acestui gând. Și-ar fi stricat imaginea. Lumea o știa luptătoare, sprintenă, energică, descurcăreață. După un timp, care putea fi de zece minute sau mai puțin, Irina își făcu curaj și, fără grabă, sprijinindu-se de scară, lăsându-și greutatea numai pe piciorul stâng, se răsuci cu fața spre trotuar și reuși să pășească pe locul solid. Nu se lăsă pe piciorul drept. Se temea să nu se fi rupt. Căzuse pe el, de acolo cedase fușteiul. Întoarse capul să privească încă o dată scara. Arăta ca o gură știrbă. În toamna trecută, tot de pe acea scară culesese strugurii, dar acum… Mâna nu o mai durea. Încercă să pășească pe piciorul drept, sprijinindu-se de zid. Prinse curaj nesimțind durere. Totuși, nu insistă. Își spunea că are prea multe de făcut pentru a-și plânge de milă. În primul rând, soacra aștepta strugurii, apoi, pisica o chema să ducă ceva de mâncare pisoilor pe care îi dusese în podul magaziei. Pe soba din bucătărie fierbea bulionul. Trebuia supravegheat. Irina luă farfuria pe care o adusese pentru struguri, merse șchiopătând la bucătărie, aprecie situația, spălă strugurii și merse la soacra ei, căreia îi spuse că a căzut cu scara. Nevăzând nicio reacție din partea bătrânei, nu se necăji. Verifică bulionul, luă într-o cutiuță puțină hrană uscată pentru pisici, urcă atentă scara din magazie, lăsă mâncarea și reveni în bucătărie după lapte. Duse laptele în ambalajul de carton în care se afla. Mereu atentă să aibă o mână pe scară și să se sprijine pe piciorul stâng, operațiunea „Pisoii” se desfășură bine. După ce așeză sticlele de bulion între pături, îi duse soacrei mâncare și o pregăti de seară. Apoi, se așeză în fața televizorului din sufragerie. Voia să vadă ultimul episod al unui serial. În timpul unei pauze publicitare, verifică ce face soacra. Dormea. Când s-a sfârșit filmul, s-a ridicat în grabă, ca de obicei, și a constatat că o mai doare piciorul. Și-a amintit că trebuie să fie prudentă. Coborî cu grijă treptele casei în care locuia soacra, amintindu-și că fiica ei mijlocie i-a atras atenția că nu mai e veveriță… Dar nici struguri nu mai visează.