Cântecul necălătorului

23.06.2006 ora 13.00 - e o dată în calendar, o dată ce pentru unii poate nu are nici o importanță, pentru alții, poate fi ziua în care au de luat o decizie, apoi câți nu se nasc și câti nu părăsesc scena acestei vieți en vogue sau neștiuți de nimeni în acest moment.

În mintea mea se suprapun cadre și decoruri, de la verdele incendiar de verde la roșul sângelui ce pulsează devenind alb precum sufletul, sau poate albul acela purtat de înțelepții lumii. Realitatea zilei de azi e undeva la o distanță doar în kilometri, fiindcă simt privirea ageră ce încearcă să descopere printre oameni pe cei în care credea…e poate o revoltă interioară a sufletului care a cedat, a cedat într-un moment când privea lumea din prisma prezentului, e doar un sentiment de regret, spre exemplu, desprins din firescul nefiresc al lucrurilor… cadrul devine chiar o temă a creației, unde se adună sentimente sau gesturi, unde autorul va fi mereu cu o privire întoarsă spre trecut, cu trăiri vremelnice își va aduna gândurile pipăind galbenul poemelor…

Ce va fi? Discursuri poetice, unde verbele vor fi la timpul prezent, evocând o nostalgie a unui trecut, dar cu aducerea lui în prezent. Stări sufletești în care poetul va fi mereu prezent, consumând momentul odată cu poemele sale, dar și cu imaginația vizionarului pentru anul ce urmează. Din nou alăturare de cadre, decoruri pliate într-un pod, un pod al amintirilor. Se va contura acolo un poem în alb, plin poate de nostalgia momentului, dar și de melancolia ca a mai trecut un an…cuvintele vor lua naștere, mesajul poetului va fi un mijloc de relaxare…

dă-mi palma să-ți pot citit poemele așa cum numai tu știi a le scrie
sunt aici cu umbra așezată pe brațul ce mângâie cuvintele așezate-n versuri
hai să spulberăm tristețea semnele se intersectează unde inimile se vor îmbrățișa
luminiile vor auzi zvonurile și se vor retrage încet să ne putem prăbuși în cuvânt
profeții vor interpreta cuvintele și le vor așeza povești la poalele Tâmpei
înalță-ți zborul ciocârliei să poată semăna Dumnezeu pe ogorul privirii tale
în argintul tâmplelor un cântec nemăsurat pliază cerul coborând sfinții la marea adunare...

Nu-mi clătina răsufletul privirii,
că simt durerea peste coapse
Nu-mi tulbura sfiala din artere
să cad în somnul cel fără de noapte

Oprește ritmul tobei pe galere
să pot vâsli spre cerul zdrențuit de ploi
........................................