Jurnal

Noaptea Sf. Andrei

halucinații

1 min lectură·30 noiembrie 2004

Mediu

singurătatea absurdă e dusă uneori până la dorință chiar desfătare unde râurile seacă și râmîne doar iubirea din pustiuri dorul își pune amprentele acolo unde nimeni nu-și mai aduce aminte că eu ascultam ce tu nu-mi spuneai clipe spânzurate de genele răsăritului căzute în respirația adâncă a lacrimei preludiul unei căutări atunci când cerul îți este la picioare zbor fără aripi între două clipe mărturisite gata să cadă... e ca atunci când lucrurile nu mai pot fi simplificate de simplitatea lor iar dinăuntrul nu se mai poate exterioriza... doar ruga palmelor împreunate trimit spre pământ sensuri rătăcite ale cuvintelor revoltate spre prăpastia dintre cer și mine tu un semn heraldic pe harta inimii mele îmi aduci aminte că a fost o dată... și că încă nu trăisem destul iar cântecul înmugurea la începutul unui nou anotimp

085514

Despre aceasta lucrare

Autor: Maria Prochipiuc
Tip: Jurnal
Cuvinte: 136
Citire: 1 min
Actualizat: 28 feb. 2026

Cum sa citezi

Maria Prochipiuc. “Noaptea Sf. Andrei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/maria-prochipiuc/jurnal/96328/noaptea-sf-andrei

Comentarii (8)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

Maria Prochipiuc✓30 nov. 2004

Pavel,

ai înțeles foarte bine ai și explicat acea singurătate, mă bucur că ai înțeles mesajul... și ca să te duc în eruare o poți lua ca o halucinație în noaptea de...

Sorin Teodoriu30 nov. 2004

Singuratatea, dorinte, rauri secate...

Duminica cineva m-a dus la un fel de curs, un curs tinut de-un preot catolic, un italian care vorbeste bine romaneste. Foarte simpatic si didactic. A pus cateva intrebari pe un petec de hartie si a format grupe de patru, sa ne raspundem unul altuia. Eu am \'cazut\' cu trei calugarite, nu stiu din ce ordin.. Una din ele a spus sincer: mie mi-e frica de singuratate. M-a uimit. Eu stiam ca ele sunt retrase si nu se simt singure niciodata, dar... Odata am sa scriu despre experienta din seara de duminica. Avem cu totii ceva de invatat..

\'..doar ruga palmelor împreunate trimit spre pământ sensuri rătăcite ale cuvintelor revoltate spre prăpastia dintre cer și mine..\' Prapastia dintre cer si noi, imi place sugestia. Chiar este o prapastie. Si? Si cand ajungem pe tarmul celalalt atunci ce facem? Cui ne mai rugam?

Textul e trist, ha! cine vorbeste.. molidul. N-am voie sa ma iau de tristete. Azi, nu!
Cu drag,
sorin

Maria Prochipiuc✓30 nov. 2004

Sorine, Ce mai pot spune? că ne-am petrecut noaptea dinaintea Sf. Andrei împreună în singurătate și tristețe chiar dacă suntem la distanță? noroc că postasem și după ți-am citit textul, altfel cine știe ce mai era... toate cele bune!

Ina Simona Cirlan30 nov. 2004

Cu siguranta s-a depasit limita de tristete admisa pe site. Ce se intampla, oameni buni si frumosi?
De ce nu m-ai chemat? Scorneam eu vreo povestioara sa te inveselesc.
Acum, deja sunt teribil de trista si eu!

Maria Prochipiuc✓30 nov. 2004

A trecut Ina și tristețea și noaptea lui Andrei,dar de povești niciodată nu e prea târziu, așa că...îți mulțumesc de trecere și te aștept în toate momentele mele așa zis poetice.

Carmen Botosaru1 dec. 2004

... toate gândurile astea curg dintr-o experiență (trăire, frământare) foarte personală, ceva aproape indicibil. Ca atunci când întinzi mâna, în vis (unde ești întotdeauna singur), să atingi ceva ce pare să îți ofere o mare revelație, dar ceva-ul acela fuge permanent, nu mult, se îndepărtează doar suficient cât să te (a)tragă în continuare în hățișul ce se cere descurcat. Visul se termină mereu fără ca revelația să aibă loc.

E o nevoie organică de a înțelege, e o căutare neobosită, e o concentrare a tuturor simțurilor și, mai ales, ale inimii, sufletului, să deslușești contururile pe care pari că le zărești în ceața învăluind tot ce te înconjoară și care învăluie – ce nedrept? - mai ales condiția umană.
Veselia noastră, oricât de mare, va purta întotdeauna în ea măcar un strop de astfel de tristețe.
De unde cred că iubirea, credința, tristețea, veselia, îndoiala, singurătatea (nu îndrăznesc să adaug fericirea) sunt totdeauna laolaltă.

Daniel Puia-Dumitrescu1 dec. 2004

Nu mai fi trista, Mariuca, noi iti suntem aici, in a sufletelor hora...
Cu mult drag,
Daniel

Maria Prochipiuc✓2 dec. 2004

Carmen – așa este, gândurile curg din experiențe și trăiri, dar mai pot fi și visuri încă netrăite, e așa cum ai spus acel ceva, care se joacă în căutarea noastră. Când totul se învălmașește, când ceța acoperă totul, încerci să descifrezi doar… îți mulțumesc, cuvintele tale sunt mai puternice decât gândurile mele. Daniel – doar cei care o cunosc pe Măriuca, știu că tristețea din cuvinte e doar un văl, dincolo de el e Maria cea plină de viață și mult prea veselă pentru anișorii ei. Îți mulțumesc suflete!