Poveste

Ne-am cunoscut într-un fapt de seară atunci când umbrele nopții cu fantasmele sale solemne se aventurau prin ceața albăstrui învăluindu-se totul în mister. Sărutându-mi tălpile ai venit înaintea lacrimilor de rouă. Nu ai vrut să mă dezamăgești cu îndrăznela, mi-ai spus de la început că nu vrei să mă pierzi. ... Era timpul cireșelor și-al dragostei pârg... Și astăzi încerc să cad în lacrimi, dar ochii nu mai știu să aducă această mângâiere, doar sufletul suspină, șoptindu-mi despre tristețe. Te-am îndemnat de multe ori să ne bucurăm în lumina zilei de azi și s-o așteptăm cu nerăbdare pe cea de mâine... Iar tu îmi reproșezi ... Te rog să nu îmi mai scrii, fiindcă... Și am căutat să găsesc răspunsul în mine... Mereu mă întrebi ce e de făcut? Nimic îți spun, toate vor veni, iar unele vor pleca așa cum au venit, își vor pune pecetea pe inimiile noastre, iar tu îmi răspunzi... Plutește deasupra, plutește în sine, plutește și în sufletul meu! Mereu te-ai simțit acel EL imposibil din cuvintele mele... Un dulce vinovat. Între literatură și realitate există și visul uneori. Așa cum m-ai primit tu în chipul sfintei al cărui nume îl port, și că altceva mai frumos nu poate fi, m-am gândit cum am putea să ne împlinim într-o iubire imaginară? Mă întrebi ce să așezăm în zid pentru asta... Și apoi îmi reproșezi... Ce vrei de la mine? De ce mă strigi? Nu pot să fac nimic pentru tine... Te rog să mă crezi, nu este vina mea că eu nu te strig și tu mă auzi! Mă bucur, de ce, nu știu, încep să mă schimb, apare o neliniște a așteptării... ceea ce eu nu conștientizez este faptul că tu ai tăvălit ceva-ul prin praf și mi l-ai trimis. M-am gândit ce să fi fost și de ce? ... Apoi eu m-am jucat cu sufletul tău... Și că tu nu te sperii așa ușor, chiar... Îți place! M-am îmbrăcat în frumusețea cuvintelor tale... mereu învăluită în ele pentru a putea rupe tăcerea și le-am ascuns acolo unde nu le poate descoperi nimeni, ci numai gândul le poate mângâia. Da, totul e poetic și imposibil, iar dragostea rămâne ca o linie în așteptare. Îmi spui că ar trebui să mă divinizezi. Îmi este greu să înțeleg , dar faptul că, gândurile tale au un ecou în inima mea mă impresionază și încerc, dar nu reușesc să mă recunosc. E adevărat simt nevoia cuvintelor tale, sunt hrana. Caut să mă fixez pe acea linie întinsă de tine, unde ... spre infinit? Ceva în tine se răzvrătește, știu de ce, ești prins cu fire nevăzute de cei cărora le-ai purtat pașii, le ești sprijinul lor, știu, ei fără tine nu pot, dar nici eu nu te pot lua... Între noi există acea linie simplă, două lumii diferite, două feluri de-a fi... două iluzii... două puncte deosebite. Îmi spui că tu nu știi să mângâi... nu ți s-a întâmplat încă... apoi ... că eu mă înfășor după inimă ta și că tu nu mă vei putea atinge niciodata. Dorințele noastre au devenit călătoare cu trenuri diferite și cine știe dacă se vor întâlni cândva ... Tu mi-ai deschis inima, și acum, da, mi se pare un joc periculos, sufletul meu e și al tău, undeva la apus mă îndemni să fugim... Ai fugit singur într-un anotimp al nimănui... și timpul trece și anotimpuri mor... Am inceput să iubesc de când am primit sărutarea frunzelor sub tălpi. E un anotimp târziu... Două umbre neștiute de nimeni se caută și se pierd în amurguri prea târzii, una neștiind să mângâie, cealaltă venită de undeva de aiurea... E periculos, e adevărat... mă trimit pe mine în fulgii lui Decembrie ca prinzându-i în palme să le primește sărutarea sacrificiul în boaba de rouă rămasă pe buzele tale... Să știi că sunt eu... așa, agățată în colțul inimii. Mereu m-ai pus în fața faptelor dorite de tine, fără să mă întrebi, imi spui... nu putem fi împreună, oricât mi-aș dori... fire nevăzute mă leagă de realitate, o clipă am crezut că poate fi ușor să dau la o parte... lacrimile... și da, iubirea are diverse forme... nu, nu încerca să trădezi... chiar cuvintele mă sperie, cuvintele sângereaza pe muchia prismei tale și au nevoie de fapte. Iată cum iubirea își cere drepturile... iar eu, da eu, am un crez pe care îl respect cu sfințenie – nu-mi clădesc fericirea pe suferințele nimănui, indiferentă. Punteaa noastră a luat forma iubirii, altfel nu ți-aș aștepta cuvintele și să le rotunjesc în inima mea... dar cu noi e ceva.... doar gândurile noastre au simțit îmbrățișarea... e absurd să spun că te iubesc, fără să te văd, fără să te simt... Sufletul îmi este curat, nu am gândit nimic rău, iar faptul că acum îmi este dor, nu poate afecta pe nimeni... eu născuta ta cea tristă...și da...dacă e de iubire, să fie. ........................................................................................................................ Știi, zilele acestea trecutul s-a întors, iar tristețea a luat locul zâmbetului... ce să facem cu timpul?... să-l dăm înapoi sau să-l ducem mult mai departe...? Am citit de curand poezia unui coleg de pe site și mi-a plăcut foarte mult și mă gândesc că : Și să ne-ntâlnim în timp // Fără dor de anotimp // Tu să zbori, eu să te-aștept // Þinând vremea strâns la piept !