De-ale limbilor...

Bărbatul meu nu știe să schimbe un bec, să repare o clanță, să schimbe un cauciuc, să-și pună pantofii în debara, să ... Prea mult de scris. Dar e al meu și nu pentru cele de mai sus l-am luat. Așa că introducerea nu este reproș. Bărbatul meu e unul deștept și talentat la limbi străine. Pentru europeni nu e mare lucru, fiecare acolo vorbește două, trei cel puțin. Dar cum nu mulți americani vorbesc mai mult de una, să vorbești cinci limbi, e apreciat aici. Cînd ne-am cunoscut în România eu nu vorbeam deloc engleza, iar fiindcă în românește am început împreună, în românește am rămas. Bărbatul meu a învățat ardelenește după mine. Și nu contenește să-mi explice despre: “Io”. Io în sus , io în jos, io azi, io ieri, io mîine. Asta n-ar deranja pe nimeni, dar de cînd cu știrea că voi deveni soacra cu trei nurori, iar doctorul mi-a interzis orice efort datorită condiției mele de femeie cu “risc”, bărbatul meu se oferă să facă el tot ce e nevoie. Și dragul de el țipă la mine de cîte ori uit că n-am voie să spăl o farfurie sau să pun rufe la spălat. Dacă țipă acasă, asta nu mă deranjează, pentru că argumentul lui suprem mi-l aruncă așa, bărbătește:”ce vrei, copil sau casă curată?”. Mai rău e cînd ieșim. Azi ne-am dus împreună să cumpăram mîncare. Eu de bucuroasă că am ieșit din casă, am uitat ce am voie și ce nu și cu mîinile prin alimente, gata să înșfac ceva greu și să pun în coș, aud cum cade asupra mea pedeapsa: -Fac io! Fac io! Dragă, de cîte ori să-ți spun că fac io? Fac io, tot ce trebuie să fac! E datoria mea, să fac io asta, pentru familia mea! O femeie cu un copil în coș îi aruncă bărbatului meu o privire cu ochii strînși și se îndepărtă repede, dar un cuplu de bătrînei se opriră la spectacolul oferit, dînd din cap amîndoi că nu-i frumos ce se petrece…