Îți aduci aminte?

Dintr-o sămânță? Răsărise mac atunci... (și era ca o părere), și ca șoaptele din lunci... Tu ziceai, (și eu crezusem), că te strânge Infinitul. Acum știu că întâmplarea joacă șah cu nesfârșitul. Și mai știu că tu, pe scară, joci hazardului o festă. Tu dai orbului cărarea… Era-n roua dimineții. Noi? În vis, înspre ruinuri. Tu mergeai pe o cărare, eu fugeam să rup din ziduri (flori și șoaptele strigate). Un popas… în rătăcire. Unde-i Insula cu stuf? Pelicani, în depărtare, par corăbii insulare. M-ai privit a gând de floare și-ntr-o clipă efemerul s-a oprit. Te-ai ferit de-mbrățișare punând pasul iar pe drum. Ierburi înalte-ți sprijină cerul… mă uit la tine și-ncepe să plouă… Se adună-n mine gându-ți, ca o taină în cuptor, să îmi lase spre amiază pâine caldă și-un fuior. Torc în întrebări senine și mirări din Infinit. Din atunci îmi beau cafeaua cu cărări fără sfârșit.

O durere fără colțuri dă de zidul cu lumină. În ecou, o rugăciune: fă-mi o mare și-o livadă... dintr-o scoică, fă-mi o barcă, dintr-un melc, să-mi faci o casă... și din razele de soare, doar o floare vorbitoare...

Ce bune și calde sunt ploile tale când înconjoară cetatea la Histria. Întâi apare-un nor în față, apoi îl vezi întins și-n spate și, cât ai zice pește, hop, te-au înconjurat. Acum știu mai multe, dar zici că cetatea are un spațiu sacru pe lângă care am trecut, și eu nu l-am vazut... Haide, spune-mi, tot în șoaptă, unde este ce nu văd? Sub arcadele termale în atingere de stele cu albastrul dungii tale? Sau pe drumul care poartă urme de la Carul Mare? Cred că știi cum se făcuse dimineață-n seara noastră, când pierdusem piramida pe o scoică din fereastră...