Poezie
Cântec
1 min lectură·
Mediu
Atunci când se întâmpla
să tăcem amândoi dintr-o dată,
vibrațiile umezi ale gândurilor
porneau să zboare unele spre celelalte
întâlnindu-se și îngemănându-se
în spațiul umplut de vorbele noastre,
mai înainte.
Abia atunci te înțelegeam cu adevărat;
mă întrebai: “De ce vrei să îți smulgi aripile?”
Eu răspundeam, ascunzându-mă în spatele
gândurilor de dor:
“Îngerul este un premiu, iar nu un dar.”
În tăcerea lăsată între noi
am schimbat cele mai frumoase gânduri cu tine:
“Disimularea e ca un veșmânt strâns
pe care încerci să-l îmbraci”, îi spuneam
“Răsăritul nu este o înviere,
ci o naștere”, replica zâmbind.
“Ai văzut vreodată un copil
fără aripi?” întrebam visător
“Știi bine că nu pot exista două lucruri
în același loc, în același timp.
Deci unul din noi nu există” îmi spunea,
închizându-și ochii.
Eu îi dădeam dreptate
și mă priveam risipindu-mă
printre lumina de amiază.
002182
0