Manolescu Gorun

Acum, după câteva luni după ce am terminat cartea și m-am uitat prin ea, mă întreb dacă în afara ironiei negative (distructive) a PoMo nu există și una pozitivă care să ajute? Lucrul acesta îl sugerează, într-un fel, și Felix Nicola în recenzia pe care a binevoit s-o facă volumului meu.

În carte arăt la un moment dat: «O definiție a ‚”inteligenței”, pe care am găsit-o pe undeva spune: „Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează (de ambele) pentru a putea gândi liber”». Cred că revine unei asemenea detașări și rolul unei ironii binevoitoare, corective. Ea ține de perceperea și acceptarea «alterității» (otherness) în sensul că nu numai îl acceptăm pe «celălalt», dar îl și înțelegem cum ne înțelegem și pe noi înșine. Și atunci ironia constă atât în a-l corecta pe altul, dar și pe noi. Aici sunt mult mai multe de spus. Dar, în alte texte. Ca și despre ironia romantismului care n-a fost, neapărat negativă, cu toate că, într-un anumit sens, da. Ea, mizând pe ludic, era și un fel de a deconspira ce se ascunde sub încifrarea onirică, jucăușe, ca și în cazul psihanalizei. Ceea ce a condus, trecând prin suprarealism și absurd, la «onirismul (nostru) estetic» - Dimov, Țepeneag, Mazilescu, Turcea, Ivănceanu, Ivănescu….ultimul supraviețuitor fiind Emil Brumaru – despre care, din păcate, azi nu se mai vorbește. Onirism estetic care numai a încrâncenare și distrugere nihilistă nu semăna. Dimpotrivă. Iar atunci când se vorbește de «șaizecism», referirile se fac, aproape fără excepții, la linia deschisă (și închisă) de Nichita Stănescu.

Încă o dată, mulțumesc, Cornel și pentru faptul că textul tău mi-a dat prilejul să aștern cele de mai sus.

Ceea ce mi se pare O.K. este faptul că se propune o „clasificare” pe generații în funcție de perioadele istorice de liberalizare. Ceea ce, în schimb, mi se pare „reducționist” este că, în cadrul fiecărei „generații” nu se ține seama de stilurile extrem de diferite din cadrul fiecărei „generații”, cel puțin până la „opzeciști”. Pentru că, de exemplu, cred că nu pot fi clasificați sub aceiași „etichetă” cei care, în poezie, merg pe linia „Nichita” cu cei aparținând tendinței „Dimov-Țepeneag” sau „Sorescu”; în proză lucrurile fiind și mai încurcate. Asta ca să mă refer numai la „șaizeciști”. De fapt aceasta este o lacună a criticii noastre literare actuale, inclusiv a lucrării lui N. Manolescu de la care s-a așteptat atât de mult și a oferit atât de puțin în ceea ce privește lucrările ample, de sinteză.

Alexandra, te rog să mă scuzi pentru comentariul meu anterior. După răspunsul tău exhaustiv, îmi dau seama că nu ai cum să duci lipsă de orgasme intelectuale. Ești clar tipul creatorului viguros și neînfricat, gen croitorașul cel viteaz: șapte cuvinte dintr-o lovitură! Faptul că folosești Wikipedia în loc de năframă tine de postmodernism, nu?
Uite câte lucruri ne-ai învățat dintr-o asemenea lovitură: arhitectură, literatură, cultură, filosofie, dilemă, onanie, Țuțea. Această modalitate sprintenă de a rezolva nodul gordian prin stoarcerea zerului din internet îmi induce - mie - un al patrulea tip de orgasm intelectual de tip nou. Orgasmul iepuriadelor literare. Citindu-ți poeziile îmi dau seama că te-am nedreptățit: ești plină de orgasme (intelectual-literare dragă, ce credeai?), scurte și repezi, dar cu atât mai autentice.

NOTA: Daca-i bal, bal sa fie. Asta este un com. al lui Victor Potra, refuzat de un editor. Am lua decizia sa-l reproduc considerandu-l, cel mult, \"off ropic\", asumandu-mi, totodata, intreaga raspundere.

As vrea sa spun doar atat: Codul linear al lui Pinte mizeaza pe o multime infinit numarabila. Ceea ce incerc sa fac are drept miza o multime de puterea continuului.
In rest, sa te insoteasca gandurile mele bune,
Gorun

Bine scris. Dar previzibil de la un capat la altul.

Te urmaresc in continuare si ma bucur cum te aproprii din ce in ce mai mult de adevarata poezie

Poezia ta, in ultimul timp, se schtura de zgura, se esentializeaza.

Asta este cand dai drumu trairilor sa se aseze in matca lor fara nici un artificiu, ca si cand nu ar fi ale tale. Receptarea este directa.

Ci că prin Orientul ăla îndepărtat era un sfânt de acela de-ai lor de-i zic ei Magistru. La care venea unul și altul și-i punea tot soiul de întrebări care de care mai fistichii. Și Magistrul tăcea. În schimb avea lângă el un discipol la fel de doct ca și dumneata și le răspundea cu de-amănuntul și convingător cu tot felul de citate și pilde din Scripturile alea ale lor, de plecau ăia lămuriți perfect și convertiți pe de-asupra. Numai că-ntr-o zi unul de ascultase răspunsurile discipolului plin de admirație nu se poate abține și se-adresează entuziasmat Magistrului: Discipolul acesta al tău trebuie să fie doar la un pas de iluminare! Răspunsul : fii serios! Citește prea mult!
Asta e, Domnule Sava: citești prea mult! Ca și noi occidentalii, de altfel.

Exprimare aiurea. Voi reformula.

Surprinzător și interesant acest text cu accente psalmice. El dovedește o bună cunoaștere, chiar aprofundată, a unora dintre doctrinele filosofice importante (deși autorul pare a fi un auto-didact). Ni se propune o cheie de interpretare a lor, fără a le deforma.

Cineva, acum, aici, cu cinism, poate o să spună că autorul este «patetic»…..Îi voi răspunde tranșant : nu din întâmplare autorul, ca și mine de altfel, am fost ACOLO, în Piață și acel «cineva», nu!

Adriana

1. Tec peste „Dincolo de acel 2% - 3% pe care l-ati trecut in revista, probabil, este un hau, se cam vede, dar si in functie de preocuparile care am mari indoieli ca v-au ingaduiau sa cititi suficient din ce se scrie (ca”poezie”)…etc”. Pentru a răspunde ar trebui să recurg la C.V.-ul subsemnatului și chiar n-are nici un rost. Pentru că, vorba aceea: când o carte se lovește de un cap și sună a gol, nu întotdeauna cartea este devină, dar e valabilă și reciproca.
2. Referitor la „formula de abordare”: este evident, după umila mea părere, că nu am intenționat ca acest text să fie un „studiu”, ci doar expunerea unor păreri care, eventual, să nască discuții. Dacă vreo dată voi avea chef să mă apuc de un asemenea studiu, altfel vor sta lucrurile, inclusiv să am grijă să elaborez un sistem eventual „închis”, deci nu numai coerent, dar și consistent, inclusiv nelovit de „incomletitudine” (Gödel) – că tot recurgem la argumente de autoritate citând autori mai mult sau mai puțin celebrii – Campanella – hai, domnilor, săracul de el n-a intenționat să elaboreze vreun “sistem închis” făcând, la timpul său, proză fără să știe; citarea e ca nuca-n perete și vorba lui Robe: “nu poate convinge pana la capat doar pe cei deloc familiarizati” etc. -Sau, mai modest, voi elabora doar unul “deschis” care, măcar să posede, cât de cât, oarece coerență.
3. Mă voi opri acum la ultimul paragraf al com-ului anterior. Sigur, am vorbit prostii. …Mi-aduc aminte de o ședință de partid de pe vremuri când secretarul de partid i-a pus pumnul în gură unuia care vorbea ce nu trebuie și acela, excedat, i-a replicat: „Na, că iar am vorbit degeaba!”. Și s-a așezat cuminte la loc. Care se repetă acum cu noul secretar al partidului ”poezie”. Prin urmare mă voi așeza cuminte la loc. Pentru că, de data asta nu am mai întina principiile sfinte al comunismului ci chiar puritatea autoreferențială a poeziei.

"referirea din primul comm era la Nicolae" - si eu, care-mi faceam iluzii! "de la cateva constatari la o discutie serioasa cu/ fara argumente ...ar fi o distanta"; cum tot asa, de la nihilism la nihilismul exacerbat este o cale cu mult, mult mai lunga decat de la Vascauti la Focsani.

1. îmi reproșezi că, plecând de la niște cazuri particulare, generalizez (iductiv) nepermis în ceea ce privește nihilismul exacerbat (în paranteză spun că, după a mea părere nu anarhismul include nihilismul, ci invers, dar nu contează) și că reinventez roata. Dar, nota bene, nu am vorbit de un nihilism, în general, ci de unul exacerbat sub care nu se ascunde decât « Nimicul ». Nu întâmplător m-am referit la Nietszche cu a lui variantă de nihilism de sub care mijește « Voința de Putere» (complexul victimă-călău, cu conotații, de exemplu, de « destinul călău», de faptul că omul luând locul divinității rămâne singur cu el însuși, etc.). Tot așa se poate vorbi despre alte variante : la Dostoievschi, Cioran și cate or mai fi, fiecare, în background, ascunzând « ceva », dar nu « Nimicul ».
2. Când am vorbit de nihilismul exacerbat nu m-am referit la altceva decât la o « tendință» și nu am stat să fac statistică și să decelez procentul în care este acoperită poezia actuală. Cu altă ocazie (textul este postat și pe agonia) am încercat să vorbesc despre duplicitatea nostalgiei care vorbește, de pe pozițiile unui prezent mizer, despre un trecut idealizat. Și acuzam atunci cum pe la noi apar, în poezie : părinți, unchi, bunici și străbunici – un adevărat cult șintoist al stămoșilor care, în extremis ajunge la mit și la o relativă emoragie de « psalmi » (nu neapărat pe acest sit ci pe altele). Altă tendință, nu știu, repet, procentul, dar care, ca și nihilismul (exacerbat) tinde spre un anumit manierism rutinier. Și mai sunt și altele de care voi încerca să vorbesc (cum ar fi, de exemplu, exacerbarea sexualității). Asta nu înseamnă că, în cadrul fiecărei tendințe, nu apar și texte notabile. Impresia mea, o voi verifica în final, este că toate acestea (probabil că niciuna care să le acopere pe toate celelalte) țin de o ”condiție” pe car aș numi-o « postmodernă », în contrapartidă cu cea «postmodernistă» care a fost déjà teoretizată.
3. Te referi la « tehnica» pe care o evidențiază Alex Ștefănescu. Și aici nu e vorba de cine știe ce noutate dacă ne referim la «colaj» și mai interesant, la «fragmentarism» care, în opoziție cu «conceptualismul» mizează pe un fir roșu subiacent care unește fragmentele, aparent fărb nicio legătură unul cu altul, dar care fragmentalism conduce la o puternică expresivitate a textului, în ansamblu. Ceea ce am acuzat eu, citându-l pe Alex Ștefănescu, este liniaritatea și lipsa de adâncim a modului în care tehnica, de fapt, nu ascunde ci relevă inexistența unui «ceva» profund, pe care ar trebui să mizeze poeticul prin sugestie metaforică, în cadrul nihilismului exacerbat.

Cam asta ar fi, deocamdată. Îți mulțumesc că accepți dialogul și că treci de la retorică (atractivă când e augumentată chiar și cu malițiozitate), la arumentare aparent mai anostă dar, pe care o putem face și pe ea atractivă.

Trec peste tonul persiflant al com-ului („intentia (dincolo de teoretizari) destul de vulgara”, „Manolescu este acreditat ca parinte al postmodernismului”, „Impact minim, de alcov”, etc.), că doar nu suntem la mănăstire și mă voi referi, în continuare, numai la argumentarea dumitale.
1. Ai dreptate când afirmi că „exită un defazaj”. Și el există între curentele postmoderne, altele decât postmodernismul (pe cale de dispariție) și acesta din urmă. Și eu am vrut să mă refer la aceste curente și nu la PoMo. Prin urmare voi face cuvenitele modificări în text. Dar, părerea mea este că, în cadrul unor asemenea curente care cuprind și „poeziile de stare” de care vorbesc, se prelungește, ba chiar se accentuează, tendința nihilistă proprie postmodernismului.
2. În calitate de consumator de poezie (a cam trecut timpul, sunt prea bătrân pentru a mai „produce” poezie – păcatele tinereții) cred că nu mă poate opri nimeni să fac constatările pe care le-am făcut (discutabile ca orice părere). Fără a avea nici un moment pretenția de a-i „înregimenta pe autori și de a stabili ierarhii”. Dar, tot părerea mea este că există, atât la noi, cât și aiurea, destul de mulți care practică „poezii de stare” cu tentă nihilistă, mai mult sau mai puțin marcată. Dacă ți-a sărit țandăra că un neofit ca subsemnatul își permite să „înregimenteze și ierarhizeze” pe cei care scriu (sau cred că scriu) poezie, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă chiar mi-aș fi permis să dau o mulțime de exemple de texte, din ograda noastră, care se înscriu pe tendința pe care am observat-o. Se pare că orgoliile celor care, repet, scriu (sau își închipuie că scriu) poezie este nemăsurat și nu permit celor care, în calitate de „consumatori” , să comenteze altfel decât admirativ. Chiar și atunci când li se face hatârul de a recunoaște că „ceea ce spun are un grad de veridicitate”.
3. În concluzie, sunt prea bătrân, din nou mă repet, pentru a da cu sorcova sau cu bâta, cerând, în schimb, un minim de decență prin revenirea la „argument”.
P.S. Reamintesc că am făcut modificările de cuviință în text pentru a înlătura „defazajul” remarcat, pe bună dreptate, de Robe, căruia îi mulțumesc

ai trecut textul la "mascate" cand: "pe acolo oamenii se fut cu protecție sau fără ... blondele cu ochii albaștri o sug la fel ca aici [si] ...dacă se dau întâi de trei ori peste cap și aterizează la fix în așternuturi goale pușcă se contorsionează fac șpagatul apoi se ridică și pleacă spre o altă gaură neagră" ceea ce mi se pare absolut firesc ca sa nu zic si normal in zilele noatre. Mai putin "gaura neagra" care, pentru unii, ar putea fi... doar o figura de stil!

Bine te-am regasit, Mirela

„...logica, fiind o știință exactă nu permite erori”. Așa este. Precum în următoarele.

If „un om sapă o groapă adâncă, pentru un stâlp de beton țeapăn, în cinci zile”, Then „Cinci oameni vor săpa groapa într-o singură zi”.

Cuprins de acest farmec al textului, simt:

O Rugă
de a ieși din a doua cădere, negând-o:

a exteriorului interior
a auzului negat
a gândului, negându-l
a văzului ne-văzului
a rătăcirii ne-rătăcitoare

aroma de mir al arderii care umple ecoul
„bătăilor inimii mele - clopote
într-un templu de ceară”

Si eu m-am gandit. Da deocamdata am facut o traducere pentru mine, nefinisata. Daca imi voi gasi timp, o sa incerc s-o finisez si, eventual, s-o postez. Ceea ce cred ca trebuie subliniat este faptul ca, spre deosebire de logica clasica aristotelica care se bazeaza indeosebi pe "identitate" (celelate doua principii: al "necontradictiei" si al "tertului exclus" fiind relaxate in unele logici "neclasice"; si cand vorbesc, lucru mai putin obisnuit, si de relaxarea "necontradictiei", ma refer, de exemplu, la "complementaritatea" din fizica subatomica), deci pe "identitate": "ceva este intodeauna egal cu el insusi" fara referire la timp, plecand, de fapt, de la "fiinta" parmenideana, logica budista se bazeaza pe alt principie "princeps": cel al "lipsei de existenta inerenta", adica pe principiul schimbarii permanente a oricarui lucru; ceea ce trimite, lucru nu mai poate fi evitat, la cunoscutul ying si yan; si nu este de mirare deoarece logica budista s-a conturat si definitivat in ultima perioada a Budismului (Mahayana) in afara Indiei, indeosebi in cadru Ch'an-ului chinez si al scolii Yogacara (a se vedea si textul meu postat pe agonia despre Fenomenologia Budista, Dan Lusthaus, care fundamenteaza fenomenologic un asemenea principiu).