Fractal 2 - fragment (1)

Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, mai mult o zgârietură. Care, însă, se cască. Gata să se deschidă de tensiunile interne rămase din timpul turnării în matriță….Cafeaua, țigara aburind amândouă aromitor. Somnul, pânza lui, se destramă încet. Se depărtează firele țesăturii. Abia vizibil. Se destramă…Mi-e lene încă dar sângele a început să circule. Puțin mai repede prin pânza crierului. Străbătută de țesătura vaselor de țesătura somnului pe cale de a se destrăma și recompune în altă configurație. Similară. Abstractă? Foarte concretă în concretețea ei abstractă. Într-o continuă transformare. Rețea imensă. Multidimensională. Cu rupturi și reconfigurări instantanee… * Am trecut, trec de cabana telefericului. De cabana de plecare (sosire?) a telefericului. Și de bomba-cârciumă care încă nu s-a deschis la ora asta matinală. Dar care emană încă mirosul de bere stătută din seara precedentă. Amestecat cu o vagă aromă de căpșunică - vinul casei. Merg, merg pe poteca care însoțește firul telefericului. Făcând tot soiul de meandre. Potecă care se bi-tri-furcă. Aleg drumul cel mai ocolit. Întotdeauna aleg un astfel de drum. Nu-mi plac scurtăturile abrupte…. Respirația începe să-și capete ritmul normal de urcare. Doi pași o inspirație. Doi pași o expirație. Urmărit, ritmul, la început atent. Ca apoi să devină automat și să nu-l mai bag în seamă decât atunci când se schimbă și trebuie să-l aduc la loc. Poteca pavată cu o pojghiță subțire de asfalt. Pojghița, acum s-a terminat și pășesc pe pietrișul nisipos plin de roua dimineții de primăvară. Care strălucește în toate culorile curcubeului. Pe potecă și jur-împrejur pe iarbă, copaci, pietre sub soarele care încă nu a prins putere dar săgetează, din când în când, blând ca o adiere înțepătoare. M-am întors brusc. Javra costelivă, cu burta suptă, numai piele și os, aciuată pe lângă cârciumă, furișată hoțește în urma mea se află la nici un pas. Oprită. Cu ochi parșivi mă privește cu răutate și teamă. Se întoarce nehotărâtă cu un scâncet mut. Aș vrea să întind mâna s-o mângâi. Aș vrea să-i arunc ceva de mâncare. O ia ușor înapoi. O privesc cum se îndepărtează. Acum s-a oprit. Și mă pândește de la distanță. Jocul continuă. Eu mă fac că o iau înainte. Ea se apropie din nou. Și așa mai departe. Ne pândim reciproc în jocul ăsta ce devine plictisitor. O las, în fine, să se apropie până când deschide botul să-mi prindă piciorul. Cu milă îi dau un șut moale. Frica și furia amestecate o țintesc, o clipă, locului. O privesc lung. Cu un schelălăit jalnic se întoarce și o ia la fugă. * Câinele mare. Imens. Pentru cei cinci ani ai mei. Negru…Povestește Marina, nevastu lui Crăcănici, omul la toate și care are grijă chiar de toate în gospodăria de lângă Ocolul Silvic unde taică-meu e șef de Ocol. Deci povestește Marina cum unii oameni, pe lângă care treci zilnic - sunt \"obișnuiți\" - se transformă, noaptea, în vârcolaci. Uneori mâncând, mușcând din luna nouă, bucată după bucată. Până dispare. Alte ori, transformați în lupi, dacă îi întâlnești, la miezul nopții și te mușcă, într-un salt sălbatec, devii și tu…Și asta numai dacă, înainte de salt, nu apuci să-ți faci cruce cu limba în cerul gurii. Atunci vârcolacul devine arc, urlă groaznic și dispare mâncat de întuneric, ducându-se pe pustii. Uite-așa, cât ai bate din palme! Și bate din palme nimicind vârcolacul. Flacăra de la lampa cu gaz începe să tremure. Se face mică. Mă trec fiori pe șira spinării. Marina își face semnul crucii îngrozită și ea. Eu am apucat să-mi fac cruce cu limba în cerul gurii. Flacăra lămpii cu gaz s-a mai mărit tremurând încă. Inima continuă să-mi bată nebunește. Marina mă ia în brațe mângâindu-mă și șoptind cuvinte aproape neînțelese. Un descântect. Să pieri, ca roua de soare, ca stupitu-n cărare, că de nu pieri, eu te voi împunge, te-oi străpunge, prin gura ta vorbitoare, plină de bale, prin grumaz, prin su grumaz, prin piept, prin su piept, prin coaste prin su coaste…totul se pierde într-un murmur liniștitor ca o litanie…tremur în continuare, plin de sudoare…Marina mă scoate în brațe afară la aer. E noapte adâncă. De smoală. Frunza și Leu, cei doi câini ciobănești, puternici, flocoși au apărut din senin. Marina m-a lăsat din brațe. Picioarele îmi tremură. Câinii se freacă de noi, se gudură… Pune mâna pe ei mi se șoptește la ureche…Pune mâna și mângâie-i…O fac. Le simt blana moale, mițoasă. Încep să mă lingă pe obraz. Frica dispare încet. S-a dus pe… pustii. Mă încălzesc și mi-e bine. Mă încălzesc cu căldura trupurilor lor…. * Ajung pe tăpșanul imens unde echipa de filmare….