Poezie
Cele ce urmează…
2 min lectură·
Mediu
Trecutul e o haină udă,
se lipește de piele, de oase, de umbre —
miroase a fum, a noroi, a naștere
nu-l poți da jos
e pe umeri
te ține drept
sau cocoșat
sau uitat
te respiră într-o pădure
de amintiri
nu ale tale
Viitorul...
nu are uși.
Are doar ochi care
privesc în altă parte,
mâini care scriu
cu cerneală invizibilă
pe pagini ce se
ard singure
în timp ce le citești.
Cine știe nu știe că știe.
Cine vrea nu vede.
Cine fuge se duce cu sine —
un copil legat de gleznă,
tăcut zbătându-se
arătând
fără să vrea
oximoronic
Acum-ul e o minciună dulce,
se preface că e între ieri și mâine,
de fapt e un râs înghețat
între două oglinzi
care se sparg mereu
când te uiți/nu te uiţi
ȋn ele
Planurile se învârtesc —
păsări negre desenate cu
un creion pe cer,
apoi șterse cu guma
unei ploi
care nu vine niciodată
când trebuie.
Sau poate vine
tocmai
pentru că n-ar trebui.
Ce urmează
este ce a fost,
dar spus altfel,
cu vocea altuia,
într-un vis pe care nu-l poți repeta
decât dacă îl uiți.
Vârtejurile sunt ale apei,
dar și ale pietrelor —
căci pietrele se mișcă și ele
în adâncuri pe care nu le vezi,
dar care te trag în jos
ca o promisiune.
Ce urmează
este deja aici,
dar nu se arată
decât atunci
când pleci.
E umbră a pașilor
pe care încă
nu i-ai făcut.
E cicatrice
a unei răni
care abia mâine
o să şi doară —
o mână care arată înainte
fără să știe
că a fost deja acolo.
— Totuși,
apele curg
și când stau
sarea şi marea
se-amestecă
să se spargă
055
0
Cine vrea, nu vede.
Cine fuge, se duce cu sine”