Poezie
cheia luminii
1 min lectură·
Mediu
visez
uşa mea e o absenţă tăcută,
o tăietură de întuneric în carnea nopţii.
încerc să o deschid cu o cheie
care fuge din mine
ca un gând neîmpărtăşit.
în spatele meu, la zeci de paşi,
arde un stâlp —
o coloană de foc
într-o lume oarbă.
mă târăsc spre el,
cu fruntea aproape de pământ,
ca şi cum pământul ar şti
unde se ascunde pierderea.
cineva, o voce cu dinţi de întrebare,
mă opreşte:
ce cauţi printre umbrele astea
când este lumină?
cheia, spun —
cheia spre tăcerea care nu se mai deschide.
şi uşa? întreabă.
îi arăt negrul — acolo unde nici ochii nu mai ajung.
atunci de ce scormoneşti în lumină?
pentru că
doar aici umbrele îşi arată conturul
şi mâinile mele nu au uitat cum să atingă
ce nu pot vedea.
0211
0
Ș