Poetul

Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rȃnd, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curȃnd, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bȃntuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea. Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import): «Ø cît mai ține cu mătasa carnea mea, sărmanul strai, îți sunt vieții tale casa, Moartea mea frumosă-mi pai, și-al meu trup și ție pae-ți ca al Verginei trupșor, cu evlavie opaeț, sfînt ca sfînta sfintelor, cu evlavie opaeț, sfînt ca sfînta sfintelor,» și «Ø ! șapte drumuri am în față șapte cupe cu otra-, mă îmbie și răsfață Moarteamănăstareța, mă îmbie și răsfață Moarteamănăstareța ! ! de te-ai face-o mănăstire Moarte, după-atîta chin, „să-mi dai buze de cetire și la sînu-ți să mă-nchin”, „să-mi dai buze de cetire și la sînu-ți să mă-nchin” !» Și, încă ceva. Opriți-vă cu atenție la versurile: «! șapte drumuri am în față șapte cupe cu otra-, mă îmbie și răsfață Moarteamănăstareța,» Nu simți „ruperea de ritm” și contratimpul din „Dansul Fetelor de la Căpȃlna”?