Gorun Manolescu în dialog cu Iulia Militaru. (fragment 5, vizând, în continuare, “conceptualul” vs. “fragmentarul”, dar nu numai)

Note: 1. Acest dialog a avut loc între mine şi Iulia Milidaru, directoarea editirii FracTalia, după ce îmi publicase cartea „Fragmentarium: ficţionale”, în 2017, la recomandarea lui Felix Nicolau. F.N. a scris pe coperta din spate a cărţii, următoarele: „Specificul scriituri lui Gorun Manolescu a fost întotdeauna erudiţia dublată de un carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui Ţuţea – dar mult mai puţin încâlcit şi mai precis în delegarea cuvintelor, teoreticianul îşi distribuie ideile în proze scurte şi scenete. Nemaipomenita vitalitate a scriiturii face posibil un spectacol livresc cu actori ca Borges, Baudrillard sau Kafka. Limbajul este zvelt, deloc fanariot. Inteligenţa se revarsă mereu în ironii, dar şi efectele stilistice sunt sănătoase şi plastice, nu doar zorzoane. Pentru iniţiaţiaţii în cultură, spectacolul e un adevărat deliciu şi o enciclopedie condensată. Pentru amatorii inteligenţi, o hibridizare strălucită. Pentru cei nici-nici (oúte- oúte). Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporite, cum spune autorul în Preambul., textele sunt durere şi întristare, adică stimulent crâncer. Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporită”. 2. Dialogul respectiv a apărut prima dată în revista NOEMA, Volumul XVII, 2018, Supliment la https://noema.crifst.ro/suplimente/NOEMA-2018%20supliment.pdf . Şi a fost reluat de Academia Edu, la https://www.academia.edu/40243173/Iulia_Militaru_%C3%AEn_dialog_cu_Gorun_Manolescu_eseu , precum şi în revistele „EgoPhobia” şi „Semne bune”. 3. Fragmentarismul, la noi, a fost pus în evidenţă în defuncta, din păcate, revistă Idei în dialog, nr. 2(17), februarie 2006, pp. 15 - 19 (V. Cioveie, “Despre modalităţile fundamentale ale gândirii”), unde “fragmentarismul” este opus “gândirii conceptuale”. A urmat replica lui Andrei Cornea (A. Cornea, “Gândirea gândirii”), în aceiaşi revistă, nr. 3(18), 2006, p. 19, care argumentează că şi fragmentarismul este tot un concept. A urmat o continuare a lui Andrei Cornea (A. Cornea “De la “anarhetip la arhetip” ”, Idei în dialog,nr. 5(20), 2006, pp. 13 – 14), unde este extinnsă discuţia şi asupra cărţii lui Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Iaşi:Polirpm, 2006, pe care îl acuză, în esenţă, de acelaşi lucru. În fine, replica lui Braga nu se lasă aşteptată. Şi în C. Braga, “Arhetipul reloaded” (Idei în Dialog, nr. 9(24), 2006, pp.50 – 52), acesta închide discuţia argumentând că “arhetipul [vizând conceptualul, n.n. G.M.] poate fi comparat sau pus în relaţie cu fizica macroscopic, newtoniană, în timp ce arhetipalul [fragmentarist, n.n. G.M] pare să funcţioneze după legi statistice, din fizica cuantică”; ca să conchidă că “Ceea ce susţin este că există lucrări artistice care au un aspect descentrat, anarhic, rizomatic [vizarea lui Deleuze este cât se poate de clară, n.n. G.M.], în opoziţie cu lucrările piramidale, ierarhice, rezumabile într-un sens univoc”, ceea ce pe mine mă interesează în mod deosebit în contextual acestui fragment al dialogului meu cu Iulia Militaru. 4. Acest fragment a fost extreme de mult apreciat de doi universitari: George Bondor (din păcate decedat la data de14 martie 2025) de la Iaşi şi Ion Copoeru din Cluj. IM: Adaptarea la mediu şi acţiunea asupra mediului nu pot fi atât de clar delimitate precum ne imaginăm (voi reveni ceva mai încolo la această problemă), prin simpla diferenţă dintre acţiunea conştientă sau inconştientă. Pe de altă parte, când vorbim despre această acţiune inconştientă asupra mediului, prefer termenul de instinct. Dincolo de asta, azi, ne-am obişnuit cu ideea schimbărilor continue. Dar nu apăreau ele şi înainte? Să nu ne întindem prea mult în trecut. Să ne referim doar la Modernitate. GM: Ba da. Dar ele erau, de obicei, imperceptibile. Mai mult. Nu spun că în Modernitate nu apăreau, la nivelul planetei şi evenimente, respectiv schimbări majore (de tip „catastrofă” în transcrierea lui R. Thom[23], de exemplu). Dar atunci ele erau rare şi nu reverberau, la nivel individual, decât în comunităţi restrânse în jurul locului de apariţie. Azi, situaţia este diametral opusă: pe lângă creşterea scăpată de sub control a schimbărilor, orice eveniment major, care apare din ce în ce mai frecvent, şi care poate produce o schimbare idem majoră într-un punct al globului, reverberează extrem de rapid pe magistralele de comunicaţii a căror dezvoltare a explodat şi ea. Prin urmare, la nivel planetar, nu mă sfiesc să afirm, impredictibilitatea şi de aici, nevoia acută de a continua să existăm ne bulversează; nu mai putem să ne facem planuri decât, cel mult, pe termen scurt; pe mediu şi lung, nu. Şi trebuie în permanenţă să acţionăm, într-un fel sau altul, inclusiv să ne abţinem, într-un timp numit de automatişti „util”, în cadrul căruia feedbackul poate fi încă eficient. Or, un astfel de timp pare a tinde spre instantaneitate. Şi atunci, de regulă, ajungem, de cele mai multe ori, nu că vrem, ci automat să „oprim mintea” şi să acţionăm intuitiv, cu „har” dacă îl avem, nu o să obosesc repetând, pentru a scăpa. Tabloul acesta apocaliptic trebuie să fie, şi poate fi, amendat şi relaxat. Dar îl voi lăsa aşa pentru că punerea în evidenţă a celor pe care vreau să le transmit este mai uşor de receptat dacă lucrurile sunt îngroşate. Revenind după această paranteză, deci nu cumva trebuie ca Omul să-şi propună, drept scop, altceva? Deşi, cum am spus, acest „altceva” pare ubicuu, incognoscibil, impus din afară. Dar poate fi bănuit, identificat intuitiv. Şi acesta poate fi obiectivul principal al unei noi ştiinţe dar, mai ales, al unei noi arte, deci şi a unei noi literaturi. Care să deschidă cât mai larg porţile metaforei. Să fie ea literatura de tip „fragmentar”? Posibil. Pentru că tot Wittgenstein spune: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă!” [24]. Dar tot el mai lasă să se înţeleagă că „se poate arăta” fără să vorbeşti. Cum? Prin sugestie metaforică. Cu condiţia să nu priveşti la degetul care arată ci spre ce arată acest deget. Aceasta poate fi noul „rest”, infinit mai productiv şi diversificat, al unei asemenea abordări, în primul rând prin artă şi în particular prin literatură, unde el apare preponderent. Şi „preponderent” pentru că să nu-mi spună mie cineva că „metafora” nu este utilizată, destul de frecvent şi de alte genuri ale cunoaşterii şi acţiunii umane – chiar şi în matematică – ea fiind folosită, de fapt, în toate genurile de comunicare (inclusive în exprimarea în limbaj curent). IM: Revenind la problema metaforei, s-a tot vorbit despre rolul metaforei în cunoaştere, pare interesantă însă ideea asemănării ei cu „restul” – realitatea invizibilă care va produce acea implozie dintre natură şi cultură. Totuşi, nu poate deveni şi acest mod de a vedea lucrurile tot o „învârtire în gol” ca şi cea PoMo din moment ce scopul final este extrem de greu de evidenţiat, cel puţin discursiv. Şi ce înseamnă acea „intuiţie”? Cum poate fi pusă mâna pe ea? GM: Aici intervine Deleuze [25], singurul reprezentant considerat a fi PoMo care însă depăşeşte Postmodernismul, cu a sa „Logică a sensului”. Pentru că nu se mai referă la un simulacru de Haos sub formă de „Hazard” inventat de Om, ci la cel natural, la modul în care acest Haos se poate într-adevăr autoorganiza (unii vorbesc de un autopoesis – Maturana şi Varela [26]), precum în sistemele disipative ale lui Prigogine [27]. În fine, cred că se poate vorbi acum de un nou „Mimesis”[28] al artei în general şi al literaturii, în special, diferit de cel imuabil, static de la care plecau presocraticii ajungând la Platon şi Aristotel. De un mimesis al schimbării continue sau a lipsei de existenţă inerentă a oricărui lucru (Budism), cu alte cuvinte că fiecare lucru se naşte, evoluează, involuează şi dispare. De fapt poate nici nu mai este vorba de un „mimesis”, ci de o integrare în schimbarea continuă. Grea sarcină pentru bietul „consumator”! Dar el va trebui s-o accepte mai devreme sau mai târziu atât timp cât va trăi în Postmodernitate, pentru că o asemenea existenţă i-o va impune. În acest mod calea metaforizării specifice artei este larg deschisă, cu condiţia ca să nu ne fixăm privirea asupra degetului care arată, ci asupra a ceea ce arată acest deget, cum am mai spus. Acesta va fi „restul” fragmetarismului, diferit de cel conceptualist, dar, cred, mult, extrem de mult, mai productiv şi divers. Sub formă, exclusiv de „metafore vii” [29] (Ricoeur) sau „metafore revelatoare”[30] (Blaga). IM: Există acea diferenţă despre care vorbeşte şi Derrida în „Despre gramatologie”, între Rousseau şi Warburton, unul, cel dintâi, vede metafora primară ca fiind poetică, pe când celălalt spune că metafora nu provine din „focul imaginaţiei poetice”, ea nu este cântată, ci ţine de acţiune, „se datorează modului rudimentar de a vedea lucrurile”. Discuţia asupra originii mi se pare mai puţin importantă aici, cât apropierea care se poate face între această metaforă care ţine de acţiune, restul de care am vorbit mai sus şi utilizarea acestei metafore în poezie, în locul celei poetice. Limbajul obişnuit este plin de metafore, aşa cum ai amintit deja, aceste metafore au ajuns în poezie prin înlocuirea treptată a discursului poetic cu cel comun, ceea ce practic anulează binomul metaforă poetică-metaforă acţiune. Aceste metafore ale limbajului obişnuit sunt cele mai invizibile, nu mai sunt percepute ca metafore, şi astfel în ele restul, urma de realitate, nu mai este accesibil. Preluarea ei în discursul poetic o va expune, astfel încât restul va putea fi extras. Aşadar, cred că ar trebuie să te opreşti acum puţin la Deleuze şi să explici cum poate evita el „învârtirea în gol” marca PoMo. Şi, din nou, ce ar putea să însemne „intuiţia” în acest caz? GM: Să le luăm pe rând. Deleuze depăşeşte „condiţia PoMo”. Şi o depăşeşte printr-o altfel de „descentrare”. Nu prin mutarea pe periferia cercului unde apare învârtirea constantă în jurul Nimicului. Ci prin ciclări în jurul unui centru consistent care apare în urma unui eveniment major şi prin mutarea acestui centru în altele, de fiecare dată când apare câte un astfel de eveniment, o singularitate pentru că fiecare astfel de eveniment este unic, irepetabil. Şi astfel apare o traiectorie care are drept ţintă (tinde spre) sensul „scop final”. Iar acest proces se repetă, prin cercuri cu rază din ce în ce mai redusă, până în momentul în care periferia se suprapune peste centru, semn că s-a atins ţelul, dacă el este atins . Simţind acest lucru, Foucault [31], alt PoMo pur sânge, dar care a „intuit” ce transmite Deleuze, va spune că secolul trecut ar fi trebuit să fie unul „deleuzian” şi nu greşeşte [32]. IM: În deconstrucţie nu este important cercul, ci spirala – repetiţia cu diferenţă. Desigur, différance. GM: Desigur, „spirala”. Dar ea poate fi văzută, în proiecţie plană, drept un cerc care nu exclude acel différance. Mai clar, Deleuze vorbeşte de „Aion”[33], momentul în care apare o singularitate, un eveniment major care nu se va mai repeta niciodată. În acest fel apare şi o schimbare spaţială a spiralei, în sensul că raza faţă de aceiaşi axă mediană se micşorează, rămânând un timp constată ca şi în perioada anterioară apariţiei penultimului eveniment major. În acest fel, în plan, toate acestea se pot reprezenta drept o serie de cercuri cu rază din ce în ce mai mică, adică cu „descentrări” ale centrului care se înscriu pe o traiectorie. Scuze de întrerupere. IM: Explicaţia este interesantă, cu atât mai mult cu cât poate fi vizualizată. Acest mod de a vedea lucrurile a făcut să se spună că ar fi vorba despre teologie negativă. Când a fost întrebat dacă nu i se pare că différance se aseamănă cu dumnezeul teologiei negative, Derrida a răspuns simplu: „Este şi nu este“. În timp ce teologia negativă este preocupată de nebulos şi inefabil, deconstrucţia nu este nici transcendentală, nici reală. Altfel, mai simplu, prin conceptul de arhiscriere se produce acelaşi clash de care spuneai şi în cazul lui Deleuze; să nu uităm că şi Derrida a fost un admirator al lui. Cred că ar fi acum un moment bun să vorbim şi de „intuiţie”, dar şi de „har”. GM: Da. Intuiţia a fost definită, în cursul timpului, în diverse moduri. Acum poate fi înţeleasă în sensul cel mai larg posibil. Se ştie azi, conform neuroştiinţelor, că, în mod uzual, doar un procent foarte scăzut din capacitatea creierului uman este utilizat de ceea ce numim „raţiune”, adică de o descriere mai mult sau mai puţin discursivă. În schimb, există o anumită „starea a conştiinţei care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciţii, a facultăţilor fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conştiinţa empirică cu întregul său conţinut conştient şi inconştient este pur şi simplu abolită şi se percepe direct Necunoscutul, ce se găseşte Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaşte. În final, ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăţilor psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită”, ne spune D.T. Suzuki [34]. Aceasta ar putea fi acea „intuiţie” în sensul cel mai larg posibil. Şi în momentul în care ea funcţionează într-adevăr se poate spune că ai şi „har”. Mai adaug că, deşi, în Extremul Orient, există tot soiul de „tehnici” pe care aplicându-le poţi atinge „harul”, în realitate puţini îl ating. Uneori şi fără nici o astfel de tehnică. Iar o asemenea „intuiţie” şi „har” se poate manifesta în orice creaţie umană, inclusiv în cea artistică IM: Scuză-mă că te întrerup. Se pare că îţi place foarte mult să citezi. GM: Da, pare a fi o manie. Dar… „De ce ai lipsit ieri de la şcoală, Bulă?” „Păi, tovarăşa, am fost cu vaca la taur”. „Bine, Bulă, nu putea sa facă tatăl tău acest lucru?” „Ba da, dar taurul o face mai bine!” Îmi place la fel de mult să citez cum îmi plac şi bancurile bune. Care, în traducere românească, par a fi koa-nuri Zen. Adică punerea în funcţiune a „intuiţiei”. Ambele nu sunt sofisme. Sunt un fel deosebit de jocuri de limbaj. Care, în final, provoacă un hohot imens de râs când ceva extrem de evident, la mintea cocoşului, a fost instantaneu pus în evidenţă şi o mirare cu totul şi cu totul aparte te cuprinde. IM: Prefer această explicaţie a intuiţiei. Deşi, trebuie să menţionăm că intuiţia ţine mai degrabă de o latură pe care am considerat-o mereu nonumană, cumva în afara raţiunii, şi apare spontan, practic timpul nu face parte din elementele care o definesc. Îmi amintesc aici de un articol al lui Helen Steward, care pleacă de la întrebarea: „Au animalele liber-arbitru?”. Steward, pentru a anula opoziţia dintre mecanicişti şi liber-arbitrişti, unii susţinând determinismul acţiunilor, ceilalţi, liber-arbitru libertarian, introduce conceptul de agentivitate. De fapt, ceea ce reuşeşte să facă folosindu-se de acest concept este să arate că între animale umane şi cele nonumane exită o diferenţă de grad, şi nu de esenţă. „Devine mult mai uşor să acceptăm existenţa acestui fenomen interesant, pe care îl numesc agentivitate, odată ce admitem că aceasta ar putea fi mult mai răspândită decât au crezut liber-arbitriştii şi că este apanajul unui număr mare de animale nonumane, şi nu doar al nostru. [...] Vreau să spun că, la fel ca noi, multe animale au puteri bidirecţionale. [...] Instinctele domină animalele, aşa cum ne domină şi pe noi, în sens larg, impunând o serie specifică de obiective, scopuri şi comportamente, dar lăsând adesea în seama animalului însuşi să hotărască multe dintre detaliile precise privind spaţiul, momentul şi modul în care aceste obiective vor fi atinse.” Această intuiţie, un instinct care ne domină, este de fapt întreaga bestialitate din noi care îşi schimbă complet semnificaţiile negative. Datorită ei, arta nu se limitează la animalul uman, ea devine o posibilitate şi a celui nonuman, diferenţele fiind din nou numai de grad. În ”Art and the Animal“, Elisabeth Grosz ne spune că orice făptură vie este artistică în măsura în care corpul sau alte produse ale ei au ceva care atrag nu doar membrii ai sexului opus, ci şi membrii de acelaşi sex sau reprezentanţii altor specii. Dar toate aceste sunt legate mereu de producerea de teritoriu (spaţiu): „Territory is only produced when something, some property or quality can be detached from its origin or its predictable function within a regime of natural selection, and made to have a life of its own, to resinate, just for itself. Territory is artistic, the consequence of love not war, of seduction not defense, of sexual selection not natural selection.” Asfel, arta nu mai este privită ca o fereastră către lumile naturală şi socială, ca modalitate de reprezentare şi de cunoaştere a lor. Ea se găseşte acolo unde „intensities proliferate themselves, where forces are expressed for their own sake, where sensation lives and experiments, where the future is affectively and perceptually anticipated.” În acest fel, Elisabeth Grosz plasează în zona artei tot ceea ce ţine de domeniul potenţialităţii – adică, tot ceea ce arată ce ar putea fi posibil să fie. Animalele pot produce astfel de stări, senzaţii, organe, teritorii, lumi; cu alte cuvinte punctul de coliziune dintre natural şi cultural se face în acest punct care este intuiţia în forma ei extremă, bestialitatea. Acum putem reveni la Deleuze, mai ales că am deschis o cale către el. End Notes [23] R. Thom, apud Alain Boutout, Inventarea formelor, Bucureşti: Nemira, 1997, pp.19 – 26. [24]Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti: Humanitas, 1991, p. 124. [25]Deleuze, Logique du sens, Paris: Les Éditions de Minuit, 1969. [26]H. R. Maturana & F. Varela, Autopoesis and Cognition, Bosto, London: D. Riedel Publishing Company, 1972. [27] I. Prigogine, apud Alain Boutout, Inventarea formelor, Bucureşti: Nemira, 1997, pp.43 – 48. [28]Despre un nou mimesis s-a vorbit deja. În cartea lui, Typhography: Mimesis. Philosophy. Politics, Philippe Lacoue-Labarthe pune această problem, deci până la urmă tot dinspre postmodernism şi deconstructivism vine şi această idee. [29] P. Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti: Univers, 1984. [30]L. Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1969. [31]Foucault citat în David Bentley Hart, „Critica ontologiei lui Deleuze”, Idei în dialog, nr. 12 (51), decembrie, 2008. [32] A se vedea şi Gorun Manolescu, „Deleuze: Jocul ideal”, NOEMA, vol. IX, 2010. [33]A se vedea, de asemenea, G. Manolescu, Op. Cit. unde se explică şi sensul lui Aion dat de René Guénon, de la care Deleuze l-a preluat, précis fără să ştie. [34]D. T. Suzuki, Zen Buddhism. Selected Writing, New York, London, Toronto, Sydney, Aukland: Doubleday, 1996, pp. 149 – 150.