Gorun Manolescu în dialog cu Iulia Militatu (fragment 4, vizând, în mod deosebit, “conceptualul” vs. “fragmentarul”).

Gorun Manolescu în dialog cu Iulia Militatu (fragment 4, vizând, în mod deosebit, “conceptualul” vs. “fragmentarul”). Note: 1. Acest dialog a avut loc între mine şi Iulia Milidaru, directoarea editirii FracTalia, după ce îmi publicase cartea „Fragmentarium: ficţionale”, în 2017, la recomandarea lui Felix Nicolau. F.N. a scris pe coperta din spate a cărţii, următoarele: „Specificul scriituri lui Gorun Manolescu a fost întotdeauna erudiţia dublată de un carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui Ţuţea – dar mult mai puţin încâlcit şi mai precis în delegarea cuvintelor, teoreticianul îşi distribuie ideile în proze scurte şi scenete. Nemaipomenita vitalitate a scriiturii face posibil un spectacol livresc cu actori ca Borges, Baudrillard sau Kafka. Limbajul este zvelt, deloc fanariot. Inteligenţa se revarsă mereu în ironii, dar şi efectele stilistice sunt sănătoase şi plastice, nu doar zorzoane. Pentru iniţiaţiaţii în cultură, spectacolul e un adevărat deliciu şi o enciclopedie condensată. Pentru amatorii inteligenţi, o hibridizare strălucită. Pentru cei nici-nici (oúte- oúte). Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporite, cum spune autorul în Preambul., textele sunt durere şi întristare, adică stimulent crâncer. Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporită”. 2. Dialogul respectiv a apărut prima dată în revista NOEMA, Volumul XVII, 2018, Supliment la https://noema.crifst.ro/suplimente/NOEMA-2018%20supliment.pdf . Şi a fost reluat de Academia Edu, la https://www.academia.edu/40243173/Iulia_Militaru_%C3%AEn_dialog_cu_Gorun_Manolescu_eseu , precum şi în revistele „EgoPhobia” şi „Semne bune”. 3. Fragmentarismul, la noi, a fost pus în evidenţă în defuncta, din păcate, revistă Idei în dialog, nr. 2(17), februarie 2006, pp. 15 - 19 (V. Cioveie, “Despre modalităţile fundamentale ale gândirii”), unde “fragmentarismul” este opus “gândirii conceptuale”. A urmat replica lui Andrei Cornea (A. Cornea, “Gândirea gândirii”), în aceiaşi revistă, nr. 3(18), 2006, p. 19, care argumentează că şi fragmentarismul este tot un concept. A urmat o continuare a lui Andrei Cornea (A. Cornea “De la “anarhetip la arhetip” ”, Idei în dialog,nr. 5(20), 2006, pp. 13 – 14), unde este extinnsă discuţia şi asupra cărţii lui Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Iaşi:Polirpm, 2006, pe care îl acuză, în esenţă, de acelaşi lucru. În fine, replica lui Braga nu se lasă aşteptată. Şi în C. Braga, “Arhetipul reloaded” (Idei în Dialog, nr. 9(24), 2006, pp.50 – 52), acesta închide discuţia argumentând că “arhetipul [vizând conceptualul, n.n. G.M.] poate fi comparat sau pus în relaţie cu fizica macroscopic, newtoniană, în timp ce arhetipalul [fragmentarist, n.n. G.M] pare să funcţioneze după legi statistice, din fizica cuantică”; ca să conchidă că “Ceea ce susţin este că există lucrări artistice care au un aspect descentrat, anarhic, rizomatic [vizarea lui Deleuze este cât se poate de clară, n.n. G.M.], în opoziţie cu lucrările piramidale, ierarhice, rezumabile într-un sens univoc”, ceea ce pe mine mă interesează în mod deosebit în contextual acestui fragment al dialogului meu cu Iulia Militaru. IM: Ce se întâmplă însă în „fragmentarism”? GM: O schimbare de 180 de grade în modul în care este privit Adevărul [17]. Astfel, aici se pleacă de la întrebarea „ce s-ar întâmpla dacă am trece de la «Adevărul Existenţial» ( a fi sau a nu fi) la altul «Pragmatic»”? Ei, de aici începe treaba interesantă. Pentru că părinţii „pragmatismului” (Pirce, James, Dewey [18]) au zis: hai să lăsăm la o parte filozofia hamletiană a chibritului cu „a fi sau a nu fi”, pentru că, dacă nu am fi, nu ne-am mai întreba! Mai important este, dacă tot suntem, să ne propunem sau să ni se propună un scop, acesta devenind Adevărul Suprem pe car îl putem atinge (sau nu). Iar noi să încercăm să găsim şi să aplicăm modalităţile adecvate pentru a atinge acest scop. S-a lăsat la o parte gândirea conceptuală a unui adevăr imuabil dat odată pentru totdeauna, precum ideile platoniciene şi s-a trecut la o gândire dinamică care urmăreşte cunoaşterea şi acţiunea în fiecare moment pe o traiectorie care musai trebuie să ducă la atingerea scopului. Nefericirea, dar şi şansa supremă este că nu îl ştim. Dar îl putem intui în clipe de graţie, mergând de multe ori prin încercare şi eroare. Este vorba, în transcrierea lui Aristotel, de cauza finalis. Şi, pentru că, de regulă, Omul nu-l poate atinge dintr-odată, el însuşi acest adevăr, devine ubicuu. O asemenea gândire este cunoscută sub numele de „fragmentară”. Într-un fel, fragmentarismul pleacă de la „gândirea sistemică”. În cadrul căreia scopul se presupune că a fost corect stabilit. Este vorba de intrări, de o cutie neagră (care le prelucrează) şi, în final, (de obţinerea) de ieşiri care ne îndreaptă, pe o cale cu tot soiul de cotituri şi ocolişuri, prin reacţie inversă (feedback), spre atingerea acestui scop. „Cutia neagră” va reprezenta acum modul în care Omul cunoaşte şi acţionează. S-a dus de râpă orice organizare ierarhică (conceptuală). Pentru că elementele cutiei negre sunt realizate şi corelate altfel. Şi anume, în contra partidă ele par a avea, într-un context particular o oarecare independenţă. Dar care în contextul integrativ, sistemic se structurează acum astfel încât să se atingă, în final, scopul propus. Din acest motiv se şi spune că un sistem nu se reduce, nu poate fi redus, la suma părţilor sale. Şi astfel există un fir roşu care leagă părţile tocmai în vederea atingerii scopului. Nefericirea este că nu există întotdeauna un asemenea „fir roşu”; şi atunci fragmentarismul intră în disoluţie ajungând la postmodernismul solipsistic, care tinde în final spre schizofrenie (paranoidă sau nu) spre disoluţia persoanei, spre incomunicabilitate. Dar dacă fragmentarismul rămâne fragmentarism, atunci începe să se manifeste cu putere un tip de logică, numită „mereologică” [19], care urmăreşte încadrarea firească a părţilor într-un întreg şi care admite, în virtutea integrării, şi anumite contradicţii. Spre deosebire de logica clasică, numită şi aristotelică în cadrul căreia contradicţia era strict interzisă (neadmiterea terţului inclus) – inclusiv în logica modală, tot de sorginte aristotelică, atât de dragă filozofiei analitice. IM: Se reduce fragmentarismul la o gândire sistemică? GM: Înainte de a răspunde la această întrebare dă-mi voie să răspund la alta. Pusă de o colegă, profesor universitar de comunicare. Şi anume: gândirea fragmentară nu este ea însăşi un concept? Întrebare capcană! Răspunsul trebuie nuanţat. Căci Moisil, în 1943, a introdus „Logica polivalentă”[20]. Ulterior ea, prin prietenul meu extrem de cunoscut, C.V. Negoiţă [21], profesor universitar în America şi Lofti Zadeh, la fel de cunoscut şi profesor acolo, a devenit „Logică fuzzy”. Adică o logică care ia în considerare diverse raporturi, normalizate între 0 şi 1, între „adevăr” şi „fals”. Adică o logică cu „terţ inclus”, una dintre multiplele de acest gen care au apărut încă din prima parte a secolului trecut. Şi astfel, ca o implicaţie directă, şi conceptualizarea se „fuzzifică” (ce barbarism am întrebuinţat!); adică conceptul nu mai este univoc determinat. Consider că acesta a fost un prim pas, făcu în logică, spre ceea ce numim azi o „gândire fragmentară”, dar ea existând demult. Aici e foarte mult de discutat. Poate, cu altă ocazie. Şi acum să încerc să răspund la întrebarea dumitale. Evident, fragmentarismul, mai ales în artă, dar deja şi în multe alte domenii, nu se reduce, nu poate să fie redus la o „gândire sistemică”. IM: De ce? GM: În primul rând, pentru că în realizarea de către om a unui artefact concret sau abstract (e.g. o teorie, o operă artistică, filosofică, etc.), intervine arhitectura acestuia. Care nu mai este tot una cu sistemul ci îl depăşeşte. Şi aceasta deoarece ea, arhitectura, îmbracă într-un tot unitar, într-un gestalt arhitectural, aspectele tehnice cu cele umane şi estetice. În acest fel, în opoziţie cu „întregul” sistemic „obiectiv” (în cadrul căruia întregul nu înseamnă suma componentelor), gestaltul arhitectural nu poate fi separat de subiect pentru că el este factorul determinant care creează şi interceptează acest „întreg” al arhitecturii şi îi produce o stare unică, indescriptibilă ştiinţific sau de alt fel. Astfel cred că pot spune despre un asemenea gestalt că este departe de un subiectivism necontrolat şi necontrolabil iar caracteristicile sale esenţiale sunt specifice creativităţii umane[22]. În fine, în al doilea rând, pentru că în Epoca Postmodernă în care am intrat, în aplicarea legii care rămâne (sau pare a rămâne) veşnic neschimbată şi care spune că totul se schimbă „imperceptibil”, apare o schimbare drastică. Şi anume că schimbările au devenit extrem de „perceptibile”. Şi aceasta datorită avansului tehnologic şi exploziei comunicaţiilor (telefonie, tv., mai ales internet). Ce vreau să zic? Specia „om” este singura, până în prezent, care în mod conştient nu a căutat numai să se adapteze la mediu, ci să-şi schimbe mediul în favoarea sa. (De fapt, în mai mică măsură dar inconştient, o fac şi celelalte animale prin inventarea de artefacte pentru a se hrăni şi pentru a-şi crea adăposturi sau „locuinţe”, dar, repet, inconştient). Şi a ajuns acum, datorită avansului tehnologic, într-un punct critic: schimbările mediului induse de specie tind să devină necontrolabile în raport cu „adaptabilitatea” la ele. Ceea ce putem constata fără dubii este că toate acestea sunt accentuate de explozia comunicaţiilor de care am vorbit. End Notes [17]De o asemenea gândire se ocupă, pe la noi, Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Bucureşti: Polirom, 2006, Valentin Cioveie, „Practici ale tăcerii”, în Andreea Parapuf (ed.), Logos, limbă, limbaj, Zeta Books, 2007 şi defuncta, din păcate, revistă Idei în Dialog. [18]John Dewey, “We only think when we are confronted with problems”, in The Philosophy Book, London, New York, Melborne, Munich, And Delhi: DK, 2011. [19]Mereologia apare şi în logica clasică, univocă. Dar altfel şi mai atenuat. Nu vom insista aici. [20]C. Moisil, Încercări vechi şi noi de logică neclasică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965. [21]A se vedea Gorun Manolescu, “Discuţie non-virtuală cu Constantin Virgil Negoiţă”, în Almanah Origini 2008,LiterArt XXI, 2008, pp. 331-355. [22]Gorun Manolescu, „Architectural thinking and some aspects of technical creativity”, Human Systems Management, nr. 4 (1984), pp. 226–228.