Războiul „Găurilor negre”. Despre Universul holografic (capitol din cartea „Eseu despre modelul OIF propus de M. Drăgănescu” tradusă ȋn şapte limbi de LAMBERT

(i) Introducere Spuneam în „Preambul” că, cine va parcurge demersul drăgănescian filosofic în ansamblu sau măcar cărţile sale de bază, (Drăgănescu, 1979, 1985, 1990, 2007), va fi uimit de vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale din domeniul ştiinţelor actuale de vârf (astrofizica, fizica cuantică şi subcuantică, neuroştiinţele, nano-tehnologiile, ingineria genetică, ştiinţa cogniţiei, dar îndeosebi IT, în general şi Inteligenţa Artificială, în special, etc.). Cine doreşte să verifice afirmaţia noastră poate măcar să consulte (Drăgănescu, 1985: 118 – 656). De data aceasta ne vom referi numai la astrofizică, şi la cuantică şi subcuantică. Dacă plecăm de la premisele că Varianta V1 a Modelului Drăgănescian poate fi considerată şi o teorie ştiinţifico- filosofică cu caracter cosmologic, atunci vom putea să o comparăm cu alte abordări care prezintă un character accentuat ştiinţific. În acest caz, o singură condiţie ar trebui să fie îndeplinită. Şi anume ca abordarea aleasă să admită ca unul dintre principiile sale de bază să fie informaţia, aşa cum se întâmpla şi cu varianta V1 propusă de Mihai Drăgănescu. De ce V1 şi nu V2? Pentru că a doua variantă presupune şi admiterea complementară a unei tente teologice pe care ştiinţele naturale de astăzi nu o agreează făţiş. Prin urmare am ales, pentru o asemenea comparaţie cea ce se numeşte în astrofizică „Universul Holografic” (Wheeler, Susskind, ’t Hoft, Bekenstein şi Maldacena cu extensia propusă de Greene). Deoarece varianta V1 a arhitecturii Modelului drăgă- nescian a fost prezentată anterior, vom trece direct la prezentarea „Universului Holografic”. (ii) Universul Holografic (Wheeler, Susskind, ’t Hoft, Bekenstein şi Maldacena cu extensia lui Greene) Ca şi Mihai Drăgănescu, Wheeler, Bekenstein, Susskind, ‘t Hoft, Maldacena şi Greene, toţi fizicieni de marcă, ante- penultimul laureat Nobel, dar nu numai ei, susţin că există o realitate ascunsă care se află în backgroundul universului nostru şi care îl condiţionează. Este vorba de o teorie, pusă relativ recent la punct de cei şase, cea a „Universului holografic”, în cadrul căreia informaţia are locul princeps ca şi în „Modelul cosmologic informaţional” drăgănescian V1. Această teorie este acum acceptată de un grup de fizicieni în continuă creştere care se ocupă cu „string-urile”. Mai întâi cunoscutul Stephen Hawking a prezis că „găurile negre”, care păreau a înghiţi tot, îşi manifestă totuşi prezenţa printr-o radiaţie cu o temperatură extrem de mică. Previziunea sa a fost confirmată experimental şi radiaţia respectivă a căpătat denumirea de „radiaţia hawking”. A venit rândul lui Leonard Susskind, unul dintre fonda- torii teoriei stringurilor şi al lui ‘t Hoft, ambii lucrând sub îndrumarea lui Wheeler, să afirme că emiterea radiaţiei hawking de către o gaură neagră, este suportul, substratul material, care poartă informaţii asupra celor care se întâmplă într-o asemenea gaură. Iar aceste informaţii rămân pe suprafaţa unui univers generat printr-un Big Bang de gaura respectivă (Bekenstein, Susskind, ’t Hoft, Greene). Şi aşa cum o rază laser care trece prin nişte simboluri bidimensionale, aflate pe o suprafaţă transparentă, va genera o hologramă tridimensională, tot aşa şi informaţiile existente pe supra- faţa unui univers ca al nostru de exemplu, vor genera, printr-un mod adecvat, în interiorul acestuia, toate entităţile tridimensionale pe care universul le conţine. Iar o asemenea generare se realizează printr-un algoritm formalizat ulterior de către Juan Maldacena. Iată, pe scurt, povestea „Universului Holografic”. Ceea ce este însă extrem de important pentru noi, se referă la faptul că Modelul cosmologic avansat de Mihai Drăgănescu, a apărut înaintea „Universului holografic”, având deci prioritate în afirmarea rolului primordial al informaţiei. Să urmărim modul în care a început şi s-a finalizat teoria holografică. Şi, pentru că ea începe cu găurile negre, tot cu ele vom începe și noi. (iii) Găurile negre În 1917, la un an după publicarea relativităţii generale către Einstein (Greene, 2012: 286), Schwarzschild găseşte o formă mult mai exactă a ecuaţiilor propuse de Einstein. Aceste noi ecuaţii dădeau o soluţie ciudată: dacă într-o regiune suficient de mică este înmagazinată o masă suficient de mare, se formează un abis gravitaţional care înghite totul. Ulterior predicţia a fost confirmată, iar în 1966 Wheeler (287) a botezat un astfel de abis „gaură neagră” şi aşa a rămas. Ce ştim în mod curent despre o gaură neagră? Ştim că: – o asemenea gaură, apărută în universul nostru, ia naştere în urma imploziei unei stele; – ea cu timpul dispare; – dacă se depăşesc, în interior, graniţele unei anumite arii sferice/orizont care reprezintă tocmai gaura neagră, o asemenea gaură înghite tot: spaţiu, timp, materie; inclusiv orice semnal, deoarece dintr-o asemenea gaură nu mai scapă nimic, nici măcar o radiaţie; prin urmare şi lumina care ar putea fi suport/substrat al unei informaţii despre ce se întâmplă acolo; – pentru a afla câte ceva ar fi nevoie de „ceva” care să depăşească viteza luminii; – în măsura în care se depăşeşte, spre interior, orizontul unei găuri negre, legile relativităţii generale nu se mai aplică; – şi, mai nou, am aflat despre ipoteza Big Bang(ului) – acceptată astăzi pe baza unor date indirecte, dar suficient de pertinente – cum că aceasta ar fi condus la apariţia uni- versului nostru ca rezultat al formării unei găuri negre (în alt univers?!). (iv) Entropia si radiaţia Hawking În 1970 John Wheeler constată că legea a doua a termodinamicii este abolită atunci când apare o gaură neagră (288). În sensul că entropia care într-un univers tinde să crească continuu, fără ca acesta să fie absolut închis (Draganov, 2014), atunci când apare o asemenea gaură ea local se va diminua. Pe scurt, să ne reamintim ce înseamnă entropia. Ea este o măsură a ordinii (sau dezordinii). Cu înţelesul că o configuraţie cu entropie mai mare prezintă şi o dezordine mai mare în comparaţie cu una cu entropie mai mică. Se poate spune că măsura entropiei unui sistem şi, implicit, a ordinii/ dezordinii acestuia, o reprezintă numărul de aranjamente ale componentelor sale, la nivel microscopic, care nu schimbă sensibil forma configuraţiei sistemului la nivel macroscopic. Pentru a fixa mai bine lucrurile să ne închipuim (Greene, Op. cit.: 290) că într-un apartament de două camere stau doi chiriaşi, fiecare într-una dintre camere. Unul extrem de ordonat, celălalt extrem de dezordonat. Într-o zi, venind amândoi acasă în acelaşi timp, cel dezordonat, când intră în camera sa, nu observă nimic suspect; în schimb, ordonatul vede ca în cele două sertare din noptiera de lângă pat în care îşi ţinea ciorapii, în cel de sus – ciorapii noi, în cel de jos – ciorapii vechi, lucrurile se schimbaseră: ciorapii noi erau, acum, amestecaţi cu cei vechi. Concluzia: cineva intrase în casă în lipsa lor. Dacă ar fi fost după chiriaşul dezordonat, în camera căruia era o dezordine completă: cărţi peste tot, ambalaje de toate felurile – idem, perna pe un scaun, un costum pe pat, altele în şifonier împreună cu cratiţe, etc., etc., etc., orice lucru care şi-ar fi schimbat locul, pe ansamblul camerei nu ar fi schimbat imaginea acesteia. Cam aşa ar arăta un sistem cu entropie mare în raport cu unul cu entropie scăzută. Mai departe, să ne închipuim acum că într-o gaură neagră se aruncă de-a valma: sticlă sfărâmată, cerneală, tot soiul de deşeuri, nisip, bucăţi mai mari sau mai mici de ciment şi alte materiale solide, copaci, fiinţe vii, etc. Toate aceste eterogenităţi sunt compactate în gaura neagră. Brian Greene ne relatează următoarele (322): în Acceleratorul de Ioni Grei din Brookhaven (AIGB), New York, nuclei de aur au fost făcuţi să se ciocnească între ei la viteze apropriate de cea a luminii. Deoarece nucleii respectivi conţineau, fiecare, mai mulţi electroni şi protoni, coliziunile au Editura ART Creativ Bucureştit un amestec de particule la temperaturi de peste 200.000 de ori mai mari decât cea din miezul Soarelui. Adică suficient de fierbinţi pentru a topi protonii într-un fluid de quarcuri şi gluoni. Fizicienii au dedus că această fază asemănătoare unui fluid, numită plasmă quarc gluon, este o formă pe care materia a luat-o un timp extrem de scurt, imediat după Big Bang. Prin urmare, se poate deduce că eterogenitatea, deci entropia mare, a entităţilor aruncate de noi în gaura neagră, prin compactarea lor va conduce la apariţia unui asemenea fluid – „plasmă quarc gluon” – cu doar câteva componente, adică cu o entropie extrem de scăzută dacă luăm în considerare numărul de aranjamente ale componentelor care să nu schimbe aspectul exterior al fluidului respectiv. Acesta a fost motivul pentru care Wheeler a constatat că o gaură neagră reduce local entropia unui univers. În 1971 Stephen Hawking (295) emite ipoteza că totuşi existenţa unei găuri negre este semnalată printr-o radiaţie emisă de aceasta, deci „ceva” pare a scăpa dintr-o asemenea gaură. Ipoteza a fost ulterior confirmată şi radiaţia respectivă a căpătat denumirea de „radiaţie hawking” (Susskind, 2008: 171 –