HAOSUL DE AZI ŞI O NOUĂ ORDINE NECUNOSCUTĂ SPRE CARE SE TINDE. PARTEA I.

Gorun MANOLESCU Institutul de Inteligenţă Artificială „Mihai Drăgănescu”, Academia Română. Comitetul Român de Istorie şi Filozofie a Ştiinţei şi Tehnicii, Academia Română Email: gorunmanlescu26@gmail.com (i)Preambul Ȋn literatura de specialitate, acest Haos ȋmpreună cu noua Ordine necunoscută sunt denumite printr-un acronim: „chaordic” - „cha” de la chaos şi „ord” de la ordine - termen pe care ȋl vom utiliza şi noi ȋn acest text. * Azi trăim într-o nedeterminare bulversantă, în care atât la nivel individual cât şi colectiv nu ne mai putem face planuri decât pe termen foarte scurt dar nu şi mediu sau lung. Apare o întrebare firească: Cum şi de ce s-a ajuns aici? Ca să răspundem la această întrebare este necesar să luăm în considerare două aspecte. În primul rând ar trebui să descriem cumva, pentru a putea înţelege, noua realitate în care trăim şi abia apoi să facem aceleaşi lucru privind cum şi de ce s-a ajuns aici în timp; iar în final, să le corelăm. Ambele presupun încercări de modelare. Pentru că numai prin aceste metode simplificatoare se poate pune în evidenţă aproximarea utilă a unor procese complexe, fiind totuşi conştienţi că o asemenea abordare poate prezenta o pierdere de informație în ceea ce privește detaliile fine sau variațiile subtile ale realităţii, indiferent cum am defini o asemenea realitate. Având în vedere cele de mai sus, lucrarea noastră va cuprinde două părţi. În partea I va fi prezentată, la modul general, modelarea prin care s-ar putea descrie haosul aparent la care am ajuns astăzi. Iar în partea II vom aplica această modelare la modul în care cunoaşterea şi acţiunea umane au evoluat până acum. PARTEA I. O modelare spre o evoluţie HaoticOrdonată , la modul general (ii) Ce este haoticul După (Eijnatten, 2003) Chaordicul a fost pus în evidenţă, pentru prima dată, de către Dee Hock, fondatorul şi CEO (Chief Executive Officer) al organizaţiei care a lansat card-ul Visa (ulterior a apărut şi Mastercard-ul), plecând de la premisa că un astfel de card introduce ordine (Ord) în haosul (Cha) diverselor tipuri de monede existente pe mapamond (Hock,1999). Ulterior chaordicul a fost dezvoltat într-o serie de alte lucrări şi întâlniri ale unor grupuri de lucru care au extins substanţial sfera de aplicare a conceptului propus de Hock (Stacey et All, 2000). Dacă privim lucrurile prin prisma unui sistem cibernetic cu „intrări”, „ieşiri”, o „cutie funcţională care leagă intrările de ieşiri” şi o „reacţie (feedback) inversă”, atunci vom putea spune următoarele. Un asemenea sistem urăreşte o traiectorie pentr a ajunge la un scop (telosul aristotelic). Există o structură a intrărilor, una a ieşirilor şi una a funcţiunilor cutiei funcţionale. Aceste trei structuri diferite ar trebui să rămână constante în evoluţia sistemului pe traiectoria programată (transformări topologice de la un pas la altul) Constanţa structurilor de cele trei tipuri este asigurată de reacţia inversă. Astfel dacă apar abateri mici la structura ieşitilor, atunci ele se datorează unor abareri tot mici, datorită unor factori aleatorii, la structura intrărilor iar reacţia inversă va corecta aceste abateri. Traiectoria programată poate fi liniară sau curbată. Atunci când este liniară, înseamnă că funcţia matematică a cutiei funcţionale, care leagă intrările de ieşiri este una liniară. Dacă traiectoria urmărită devine curbă, atunci funcţia (matematică) a cutiei funcţionale devine neliniară. În ambele cazuri reacţia inversă va avea un caracter negativ, de corectare a structurii intrărilor, astfel înât structura ieşirilor să rămână constantă. Această descriere este caracteristică sistemelor cibernetice care asigură automatizările. Ea apare datorită unui principiu numit „mereologic” care a fost pus în evidenţă de Stanislav Leśniewski (Leśniewski,1992). Şi anume că părţile se încadrează perfect într-un întreg (gestalt). Din acest motiv se şi spune că „Întregul depăşeşte suma părţilor”. Principiul este caracteristic pentru orice abordare sistemică. Deci şi pentru una gen sistem cibernetic. La un moment dat, din diferite motive, apar variaţii semnificative şi neregulate ale structurii ieşirilor şi aceste variaţii tind să crească rapid de la un pas la altul pe traiectoria evolutivă. În acest caz reacţia inversă îşi pierde negativitatea, în sensul că va mări şi mai mult variaţiile structurii intrarilor, devenind pozitivă. Aceast lucru se întâmplă deoarece la pasul curent reacţia inversă va căuta să elimine abaterea importantă aleatorie care a apărut la pasul anterior. Dar deoarece, între anterior şi curent, sistemul a mai avansat cu un pas şi în structura intrărilor a apărut altă deviaţie, diferită ca formă de cea anterioară, atunci încercarea reacţiei inverse de corectare va fi una care va accentua şi mai mult modificarea în structura intrărilor cu rezultat similar la ieşiri. Acum apare începutul tendinţei sistemului spre colaps prin ieşirea acestuia de pe traiectoria programată. În fine, extrem de rapid, se ajunge la o colapsare aparentă deoarece sistemul ar părea că intră într-o mişcare haotică ireversibilă. În acest moment apare rolul chaordicului. Şi anume, apare o bifurcare. Pe de o parte, haosul creşte, iar, pe de alta, din umbră, subiacent, începe să acţioneze o nouă ordine, (produsă de acei atractori stranii - (Ruelle, 1989) - despre care vom vorbi în scţiunea următoare) care şi ea se va manifesta proporţional cu creşterea haosului. Până când atât haosul cât şi noua ordine ating un maxim, după care ambii factori descresc până când haosul dispare şi noua ordine se impune. O menţiune extrem de importantă. În cadrul chaordicului noua ordine va fi unică. Ea nu a apărut niciodată înainte şi niciodată nu va mai apărea după. Se produce o „singularitate” (despre aceasta vom vorbi la timpul potrivit). Astfel, are loc o manifestare a Legii selecţiei naturale lărgite şi nu numai referitoare la biologic, care conduce, în final, la mutaţii. De notat este că descrierea ordinii noi care se ţese din umbră nu poate fi realizată discursiv; ea, însă, poate fi intuită de către unii dintre noi. În fine, încheiem această secţiune cu o precizare. Trebuie să distingem între o implicaţie formală şi una ontologică. Pentru că deşi par a se citi la fel, cele două înseamnă lucruri foarte diferite. Implicaţia cauzală nu mai este o relaţie pur formală, ci una ontologică, ea însemnă: „ori de câte ori se petrece P, se produce Q” sau „dacă are loc P (cauza), are loc Q (efectul)”. Implicaţia pur formală este altceva, ea înseamnă „adevărul lui P implică adevărul lui Q” sau „dacă este adevărat P, atunci este adevărat Q”. Modelarea de care ne ocupăm este una ontologică. (iii) Antecesorii chaordicului. Totul pare a începe cu cele arătate de Poincaré, şi se termină cu „haosul fluture” al lui Lorenz. Poincaré (Poincaré, 1920: 55): O cauză mică ce trece neobservată poate determina un efect considerabil foarte vizibil şi spunem că acest efect se datorează hazardului. Dacă am cunoaşte exact toate legile naturii şi situaţia universului la momentul iniţial, noi am putea prezice cu exactitate situaţia aceluiaşi univers în diverse momente succesive . Spusele anterioare duc la concluzia că un sistem cibernetic nu va putea, mai devreme sau mai târziu, să nu devină chaordic. Şi aceasta deoarece niciodată nu vor putea fi luate în considerare toate cauzele iniţiale (intrări), a căror mulţime este de puterea unu infinit numărabil (Cantor). René Thom –Teoria catastrofelor. Succesul teoriei catastrofelor a fost favorizat de magia termenului „catastrofă”. În mod curent o catastrofă înseamnă o schimbare drastică a lumii noastre de toate zilele. În transcrierea lui Thom, în termeni matematici, ea apare atunci când o variaţie, până atunci continuă a cauzelor, produce o variaţie discontinuă a efectelor. Pentru Thom (Thom apud Boutot, 1997) o formă se distinge de un fond a cărui aparenţă variază în funcţie de punctul considerat. Dacă fondul este perfect omogen, proprietăţile sale modificându-se în mod continuu, nu vor exista forme. „Ceea ce este propriu formei, este faptul că se exprimă printr-o discontinuitate a mediului” (Ibidem: 24). În spaţiul substrat al formelor (morfologiei) se deosebesc două tipuri de puncte: puncte regulate care corespund zonelor de continuitate şi puncte de catastrofă unde substratul se schimbă brusc. Aici apare o variantă incompletă a gândirii sistemic cibernetice care ajunge în final la chaordicitate. Thom pune în evidenţă umai apariţia unei disoluţii a sistemului prin feedback pozitiv, adică o „catastrofă” în notaţia autorului, fără nici o referire la ce se va întâmpla ulterior. Ilya Prigogine – Sisteme disipative. Teoria structurilor disipative nu este opera unui matematician, ci a unui fizician chimist. Spre deosebire de structurile de echilibru care, o dată create, nu mai au nevoie de aport energetic pentru a se menţine, structurile disipative sunt formate şi stabilizate de către un flux de materie masică vizibilă şi energie - materie câmp, pe care acestea le schimbă cu mediul înconjurător. În cursul unei anumite reacţii fizico-chimice apare spontan, într-un mediu până atunci omogen, o structură spaţio-temporală cu un aspect ce depinde de constrângerile impuse sistemului care se menţine apoi şi se repetă ori de câte ori constrângerile se repetă identic - deci nu este irepetabilă. Meritul demersului lui Prigogine este că a condus la o teorie unitară, aplicabilă unei mari varietăţi de sisteme macroscopice (Prigogine, 1977) care vizează hidrodinamica, termodifuzia, biologia, etc. Ideea lui Prigogine este de a interpreta „ruperile de simetrie” drept o rupere a echilibrului în cadrul unui sistem. Dar, în acelaşi timp şi apariţia, în subsidiar, a unei noi ordini repetabile printr-un aşa numit „atractor straniu” (Ruelle, 1989). Această teorie aproape că descrie o o evoluţie ce se încheie aparent chaordic. cu singura observaţie şi anume că noua ordine este repetabilă, programată. Maturana şi Varela – Autopoesis-ul. Autopoesis-ul introdus de cei doi (de la grecul αὐτo (auto), cu sensul de „sine” şi ποίησις (poiesis) cu sensul de „creaţie/producţie”) (Maturana, Varela, 1972) se referă la un sistem capabil de a se auto-reproduce şi a se auto-menţine. Exemple tipice de auto-menţinere sunt constituie de cozile de şopârle care, dacă sunt înlăturate, se regenerează; sau de aşa numitul „membru fantomă”, i.e. un picior sau o mână care, deşi au fost înlăturate, continuă să doară. De asemenea, pe principiul autopoesis-ului se bazează protezele, inclusiv transplanturile. Iar (auto)reproducerea este ilustrată de menţinerea unei specii. Extrem de important: în timp ce un sistem cibernetic a intrat în disipare chaordică, în schimb un sistem înzestrat cu autopoesis continuă să-şi perpetueze una şi aceiaşi stare fără a intra în disipare, Teoriile haosului. Se referă la sistemele neliniare (numite şi dinamice), în cadrul cărora „intrările” la două momente succesive în timp diferă drastic ca mărime de la un moment la altul. Trecem peste diversele tipuri de astfel de teorii, pentru a ne opri la Lorenz cu a sa „bătaie din aripi a unui fluture”. Lorenz – sisteme meteorologice. Povestea este următoarea (Dooley, 2009), (Lorentz, 1963). În 1961 Edward Lorenz a creat un model meteorologic pe unul din calculatoarele Universității din Massachusetts. Modelul meteorologic al lui Lorentz era compus dintr-o serie largă de formule neliniare. Modelul era cât se poate de asemănător cu vremea reală. Într-o zi, Lorenz a schimbat modul de lucru al modelului. Astfel în loc să lase programul să ruleze cu setările inițiale de intrări și să calculeze rezultatul, Lorentz a decis să oprească și apoi să repornească programul de la jumătatea secvenței de rulare prin introducerea valorilor pe care programul le calculase mai devreme. Dar deoarece nu se puteau tipări rezultate decât cu ultimele trei zecimale, el a introdus, în loc de aceleaşi date cu şase zecimale, doar numere cu trei zecimale, ceea ce ar fi însemnar că intrările s-ar fi schimat ca marime. Această inexactitate aparent minoră a fost amplificată și a dat peste cap întreg sistemul. El ar fi trebuit să obțină un rezultat destul de asemănător cu cel precedent. Sub formă grafică, la ieşire, reprezentarea ar fi semănat cu două aripi de fluture. Iar dacă intrările ar fi fost alcătuite din numere cu şase zecimale, atunci cele două aripi ar fi fost reprezentate ca fiind poziţionate una peste alta. Dar atunci când s-ar fi introdus la intrare date cu alte mărimi s-au obţinut rezultate prin care aripile de fluture erau distanţate. Interpretarea a fost că, dacă în secvenţe distincte de timp, datele de intrare diferă, chiar şi extrem de puţin, atunci rezultatele la ieşire vor diferi într-un mod semnificativ. De aici, printr-o metaforă extreme de sugestivă, cele de mai sus au căpătat denumirea de “efect fluture”. Care sună în felul următor: „o mişcare a aripilor unui fluture în Montana (de exemplu) poate provoca un taifun începând cu Philadelphia şi terminându-se în New York” (Dooley, 2009: 2). Acest fenomen este cunoscut mai ales pentru dependența sa de condițiile inițiale. Cea mai mică schimbare a condițiilor inițiale duce la rezultate complet diferite. Această schimbare poate proveni de la un zgomot experimental sau de fond reprezntând o anormalitate reală şi asta ne interesează în primul rând, lăsând la o parte lipsa de acuratețe a instrumentelor, etc. Un alt exemplu de sistem complet dependent de condițiile inițiale este aruncarea unei monede. Există două variabile de intrare în aruncarea unei monede: cât de repede lovește pământul și cât de repede se rotește. Teoretic, este posibil să se controleze aceste variabile, reușind astfel să se stabilească ce față va cădea în sus. Practic însă, este imposibil şi astfel nu poate fi controlat rezultatul final. Este posibil să se stabilească o medie a acestor intrări, dar este imposibil ca, în baza lor, să se facă estimări exacte asupra acelui rezultat final. Această problemă poate fi regăsită şi în biologie la estimarea populațiilor biologice. Ecuația ar fi simplă dacă acele populații ar crește doar, dar efectul prădătorilor și a rezervei limitate de hrană schimbă totul. Teoria detaliază mai adânc cele spuse de Poincaré. În sensul că nu se pot lua în considerare toate cauzele (intrări) într-un sistem cibernetic vare va evolua sau nu, în final, prin chordicitate – lipsa extensiunii maxime - dar nici nu se poate asigura precizia unei oarecare cauze oricâte zecimale am utiliza – lipsa intensiunii maxime. (iv) Singularităţi În secţiunea (ii) am vorbit despre „singularităţi” fără a detalia. O vom face acum. O singularitate caracterizează precis noua ordine care apare după chaordic prin Legea selecţiei naturale lărgite. Despre singularităţi Taleb (2008: 37) ne oferă două exemple extrem de sugestive: Cine a prezis apariţia creştinismului ca religie dominantă în bazinul meditarian şi mai apoi în lumea occidentală? Cronicarii romani ai vremurilor respective nici măcar nu au observat noua religie - istoricii creştinismului sunt derutaţi de absenţa menţiunilor din acele vremuri. Se pare că puţini dintre mai-marii timpului au luat ideile acelui evreu, aparent eretic, destul de în serios pentru a se gândi că vor lăsa urme pentru posteritate. Avem o singură referinţă din acea vreme la Isus din Nazareth – în Istoria războiului evreilor împotriva romanilor, a lui Josephus Flavius - care şi ea ar fi putut fi adăugată mai târziu de un copist zelos. Dar dacă ne gândim la religia concurentă, apărută mai târziu? Cine a prevăzut că o bandă de călăreţi îşi va extinde imperiul şi legea islamică din subcontinentul indian şi până în Spania în doar câţiva ani? Răspândirea islamului a fost complet impredictibilă, chiar mai mult decât apariţia creştinismului. Şi exemplele pot continua mult şi bine într-o mulţime de contexte de toate felurile. Cum ar fi, de exemplu, preluarea efectivă a conştiinţei umane de către computer (Chalmers,1995; 2010). Dar, mult mai important, la nivelul planetei noastre, am putea cita, ȋn ordinea importanţei, apariţia vieţii şi a diverselor mutaţii până la specia om, urmată de apariţia şi dispariţia diverselor civilizaţii. Dar ne putem ȋntinde chiar până la apariţia din cosmos a universului ȋn care trăim sau a altor universuri care apar şi dispar, etc. În concluzie şi în legătură cu orice singularitate rezultă că este unică şi nerepetabilă, deşi după ce s-a petrecut putem pune în evidenţă precis cauzele care au condus la apariţia ei. În final mai putem adăuga că patternul formal al unei singularităţi se poate repeta, ca şi în cazul „selecţiei naturale” (Darwin) sau a întregii evoluţii care se termină cu un chaordic, dar conţinutul este unic, irepetabil, în schimb în cazul, de exemplu, al „eternei reîntoarceri” (Nietzsche), la fiecare repetare formală se repetă şi conţinutul. Mai putem adăuga la categoria „singularităţilor”, fără pattern formal repetabil însă de data aceasta şi fără a intra în amănunte, „rizomaticul” lui Deleuze (Deleuze, 2003) şi „Simulacrele şi simularea” la Baudrillard (Baudrillard, 2006). (v)Remarcă la Partea I În această parte s-a încercat, la modul general, să se prezinte felul în care un sistem cibernetic îşi poate schimba comportare tinzând spre chaordic. În partea care urmează se va studia cazul în care evoluţia cunoaşterii şi acţiunii umane, începând din Modernitate şi până acum, poate fi modelată printr-un astfel de sistem. Va continua cu Partea II care este in lucru. GM Referinţe Baudrillard, J., (2006). Simulacra and simulation. Ann Arbor The University of Michingan Press. Blaga, L., (2019). Trilogia cunoaşterii. Bucureşti: Humanitas. Boia, L., (2016). Un joc fără reguli. Bucureşti: Humanitas. Boutot, A., (1997), Inventarea formelor . Bucureşti: Nemira. Chalmers, D., (1995). The Consciousness Mind. University of California. Santa Cruz. Chalmers, D., (2010). The Singularity. Journal of Consciousness Studies, 17, No. 9 – 10. 7 – 65. Dawkins, R. (2019). Gena egoist/The Selfish Gene, Bucureşti:Publica. Deleuze, G. (2003). Francis Bacon: the logic of sensation. London, New York: Continuum. Dooley, K. (2009), The Butterfly Effect. Nonlinear Dynamics, Psychology, and Life Sciences, Vol. 13, No. 3. (111-21). Drăgănescu, M,. (1979). Profunzimile lumii materiale. Bucureşti: Editura Politică/ Drăgănescu, M,. (1980). Gândirea arhitecturală. În Milcu, Şt. & Stancovici, V. Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană. Bucureşti : Editura Politică. 203 - 16. Drăgănescu, M,. (1985), Ortofizica, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Drăgănescu, M,. (1990). Informaţia materiei. Bucureşti: Editura Academiei. Drăgănescu, M,. (2007). Societatea conştiinţei. Bucureşti: Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei. Dumitriu, A., (1969). Istoria logicii, Bucureşti: Editura Pedagogică. Eijnatten, F., (2003), Chaordic Systems Thinking, Chaos and Complexity to Explain Human Performance Management. First International Conference on Performance Measures, Benchmarking and Best Practices in the New Economy. University of Minho, Guimaraes, Portugal (1-35). Fukuya, F. (1992), Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti: Paideia. Hock, D.W., (1999). Birth of the Chaordic Age. San Francisco, CA: Berrett-Koehler. Kant, I., (1969). Critica raţiunii pure. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Leśniewski, S., (1992). Collected Work. Kulwer, Dordrecht Laertios, D. (1963). Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române) Lorentz, E. (1963), Deterministic Nonperiodic Flow. Journal of the Atmospheric Sciences. Vol. 20. 130-141. Manolescu, G., (2023). The onto-informational phenomenological model proposed by Mihai Draganescu. London: LAMBERT. Academic Publishing. Manolescu, G. (2002). Qualia Implied In An Architectural Thinking Process. Noetic Journal, Vol. 3, No 3, July (2002). 259–67. Manolescu, G. (2001). Architectural Modelling Approach By Means Of Categories and Functors. Noesis, Vol XXVI (2001). 79–94 Manolescu, G. (1984). Architectural thinking and some aspects of technical creativity, Human Systems Management, nr. 4 (1984). 226–8. Manolescu, G. (1981a). Gândirea arhitecturală metodă transdisciplinară, Revista de Filozofie, vol. XXVIII, nr. 5 (1981). 802–12. Manolescu, G. (1981b). Architectural Thinking. Proceedings of the 16th International Congress of the History of Science, A. Scientific section, Bucharest: Romania, August 26 – September 3, 1981. Maturana, R. & Varela, F., (1972). Autopoiesis and cognition: the realization of the living. Boston studies in the philosophy and history of science (1 ed.). Dordrecht: Reidel. Mătăsaru, N., (2007). Actualitatea lui Immanuel Kant. Craiova: Editura Aius PrintED. Nadin, M., (2023). Conferinţele Academiei Române. Accesat 23 sept. 2023 la https://youtu.be/epkUhr9FWmc Rees, M., (2000). Doar şase numere. Bucureşti: Humanitas. Pinker, S., (2021). Raţionalitatea. Bucureşti: Editura Publica. Poincaré, H., (1920), Science et méthode. Flammarion. Popescu, N. & Popescu, L., (1979). Theory of Categories.Editura Academiei & Sijthoff & Noordhoff. Popper. K., (1981). Logica cercetării. Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Popper. K., (2017). Societatea deschisă şi duşmanii ei. Bucureşti: Humanitas. Prigogine, I., (1977), Self-Organization in Non- Equilibrium Systems, New York: John Wiley & Sons. Ruelle, D., (1989). Chaotic Evolution and Strange Attractors. Cambridge: University Press. Stacey, R.D., Griffin, R., & Shaw, P., (2000). Complexity and Management: Fad or Radical Challenge to Systems Thinking? London: Routledge. Surdu, A., (2007). Dialectica speculativă în Critica Raţiunii Pure. În (Mătăsaru (coordonator), 2007: 9-44). Taleb, N., (2008). Labăda beagră. Bucureşti: Curtea veche. Vitruvius, (1960). The Then Books on Arhitecture. New York:Dover Publicatons, Ink.