Manescu Claudia Ana-Maria

Un simplu mulțumesc. Vroiam să îl iau cu mine, era singurul bagaj care să îmi încapă în bocceaua de visuri. Din păcate, nu l-am primit și-oricum uitasem să iau cu mine ceva de amintit. Ceva de drum.

Se pierde orașul În șoapte albe, În pulbere albă, Târziul minut. Se cufundă zarea În valuri de roșu, În seara cea roșie De dorul temut. Albește colina Sub cer plumburiu, Sub nouri de

Un marș funebru însoțește zarea Și-un arlechin în negru se pierde în ciment; O foaie de unghii smulse înroșește seara Și-n gardul ruginit flutură un bilet. Parada de negru încinge amurgul, O

Ochii-mi au rătăcit lumina. Sunt goală Pe dinăuntru. Exist Doar pentru a te face să zâmbești. Mă frâng În luminile întunericului. Umbre Mă-nconjoară. Răsar În albul

Nu este vis, dar nici real nu e. Totu-i al meu. Dar eu nu am nimic. Văd o lumină; nu e lumina mea... Eu doar rămân în întuneric și în frig. Aștept la rând să întâlnesc Speranța. Dar șiru-i

O cărămidă se desprinde de pe-acoperișul minții și se preface-n colb, strivită de podeaua disperării și-a necazului. O lume de haos ne înstrăinează, ne depărtează, ne alungă ca mai apoi să ne căutăm

În noapte de iunie, În pustiul mormânt, Mâna-ți albă ne-acoperă cu-o mantie de vânt. Și-n caldul pustiu Mă frâng. În noapte de iunie, Tu, iubite, pășești Printre trupuri golite de vieți

Învie soarele cu-n zâmbet Și șterge tot ce ne-a fost scris. Destinu-i crud – soarta-i amară; În cer, în noapte, în furtună – Un fulger s-a stins. Doar tu mai poți deschide

Cât să trăiești o clipă – călătorie Nu cugeta peste zări, căci nu trăiești dintr-o cugetare. În lume găsești durere și tristeți Și-un gând e suficient să treci în zbor, cu el, peste